Tamara Constantinescu: Laurențiu, afirmi despre tine că ești mereu în căutare de noi provocări, pentru a te dezvolta. Ce caută un pasionat de box în lumea teatrului? Cine pe cine provoacă, actorul pe boxer sau boxerul pe actor?
Laurențiu Bobeică: Sunt o persoană care își dorește să aibă parte constant de noi provocări. Am început să practic box la vârsta de 11 ani, la 16 am început să practic muzică rap, la 19 am început să iau cursuri de canto, iar la 21 am început ceea ce urma să fie o carieră în actorie. Este vorba aceea celebră: Omul cât trăiește învață.
T.C.: Când ai hotărât ca drumul tău să fie TEATRUL?
L.B.: Cred că teatrul a fost cu mine mereu, încă din copilărie. Pe atunci mă uitam cu părinții la filme și încercam să copiez replicile faimoase ale actorilor. Sau vedeam reclame și încercam să le reproduc sau să creez eu altele plecând de la ideea de bază. Totuși n-am fost hotărât să fac asta într-un mediu profesionist decât la vârsta de 21 de ani, când am descoperit că există facultatea de arte în Galați.
T.C.: Nu crezi că era mai potrivit să îți deschizi propria afacere, în domeniul studiat în liceu? Știu eu... o cafenea, un mic restaurant, pentru început?
L.B.: N-am ajuns în punctul acesta pentru că n-am avut neapărat niște posibilități financiare atât de mari. Am muncit totuși ca barman, spălător de vase, ajutor de bucătar și chiar și ca recepționer, atât în România cât și în străinătate. Cu toate astea, nu mă simțeam împlinit. Îmi doream să ofer mai mult înapoi, lumii care m-a crescut.
T.C.: Hai să revenim la teatru. Ești gălățean, de ce ai ales să urmezi cursurile Facultății de Arte a Universității "Dunărea de Jos", tot în Galați? În general tinerii se lasă seduși de mirajul Capitalei...
L.B.: Cred că sunt mai multe motive. În primul rând, cred că mi-a fost frică. Eram un tânăr care știa să facă multe, dar simțeam mereu că nu pot duce ceva până la capăt. Nu aveam deloc idee ce se întâmplă în spatele cortinei. Eram o pânză albă care aștepta să vină cineva și să picteze un peisaj frumos. De asta am avut parte în cadrul facultății din Galați. În al doilea rând, cunoșteam câțiva dintre foștii absolvenți ai facultății de arte din Galați și am avut încredere că această facultate este un mediu potrivit pentru evoluția mea. Iar cel de-al treilea motiv a fost că în Galați mă simt acasă. Am mai fost plecat din oraș, atât în România cât și în afara țării. Cu toate că am găsit niște locuri frumoase, nu mă simțeam deloc ca acasă. M-am întors la Galați fără să știu ce vreau să fac și acest oraș mi-a oferit această șansă. Acum e timpul să-i ofer înapoi înzecit.
L.B.: Deoarece o bună parte din facultate profesorii încercau să ne cunoască, la început am avut parte de roluri de bărbați puternici. E și normal, sunt un bărbat de 2 metri înălțime și 100 de kilograme. Am avut plăcerea să fiu distribuit ca Stanley din Un tramvai numit dorință de Tennessee Williams. Ceea ce mi s-a părut o onoare, deoarece în filmul făcut după scrierea dramatică, acest personaj era interpretat de Marlon Brando. Am fost distribuit și în Tipătescu din O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale. De fiecare dată când luăm contact cu scrierile lui Caragiale, ne dăm seama că a fost un geniu. Am lucrat și monologul lui Lopahin, din Livada de vișini de Anton Pavlovici Cehov. Textele lui Cehov pot fi o provocare și pentru un actor în vârstă, cu o mare experiență de scenă. De aceea am avut multe de învățat când m-am întâlnit cu această partitură. Totuși cea mai mare provocare a venit când în spectacolul nostru de licență Pasagerii de Sam Bobrik, am avut onoarea să fiu distribuit în 4 din cele 8 scene și să mi se ofere 3 roluri diferite. A fost o mare provocare deoarece erau tipologii de oameni diferiți și au scos din mine atât forță cât și sensibilitate.
T.C.: Ai vreun personaj care te-a solicitat mai mult, ca student, care ți-a dat bătăi de cap?
L.B.: În anul întâi, în al doilea semestru, am primit o scenă din filmul La Vie D'Adèle. Era vorba despre o persoană înșelată de partenerul de viață. Mi-a fost destul de greu la început să mă conectez la scenă, deoarece am trecut prin această situație în viața mea și voiam să blochez acele amintiri. Totuși scena a ajuns să fie un succes în momentul în care am apelat la memoria afectivă și mi-am dat voie să folosesc acele amintiri într-un mod constructiv.
L.B.: Cred că cel al lui Stanley din Un tramvai numit dorință. Deja eram anul 2, trecusem prin primul blocaj al scenei și m-am gândit că dacă mi-aș da voie să acționez logic și firesc voi evolua și voi învață cu adevărat. În acea scenă am înțeles că nu trebuie să judec nimic din ce se întâmplă în spațiul de lucru.
L.B.: Debutul pe scena de teatru a fost cu adevărat o provocare. Întâlnirea cu publicul a fost una dificilă deoarece am observat în mine o dorință nemărginită să mă fac plăcut de public. Și nu zic că e un lucru rău. Până la urmă, lucrurile în spațiul scenic se întâmplă pentru spectatori. Cu toate astea, am dus lucrurile într-o extremă care mă împiedica să îmi mai urmez scopul scenic și parcursul logic. Totuși, această greșeală m-a făcut să-mi dau seama care sunt lucrurile pe care îmi doresc să pun preț mai mult acum când sunt pe scenă. Vorbind despre emoții, mereu le am. Cred că toți avem emoții. Asta înseamnă cu adevărat să-ți pese de ceea ce faci pe scenă. Încerc doar să nu mă las copleșit de ele și să le folosesc într-un mod constructiv.
T.C.: Anul următor, deși încă nu erai angajat al Teatrului Dramatic "Fani Tardini", ai jucat personajul Nae Ipingescu, în spectacolul de Licență al promoției din anul 2022, O noapte furtunoasă de I.L.Caragiale, coordonat de profesorul actor Radu Horghidan, spectacol care de asemenea a intrat în repertoriul teatrului gălățean. Ce satisfacții sau insatisfacții ți-a adus acest personaj?
T.C.: Ai experiență acumulată și în sfera teatrului independent. Ai vreun rol care are o semnificație aparte în desăvârșirea ta ca actor?
L.B.: Am avut plăcerea să joc două spectacole scrise de Neil Simon și mi-au adus enormă experiență în scurta mea carieră. Acest dramaturg american are un tip aparte de scriere, într-o cheie "Sitcom", cu personaje distincte și pline de viață. Acest gen de teatru mi-a arătat că trebuie să fac totul cu seriozitate, dar să nu mă iau mereu în serios.
T.C.: Semnezi textul, regia, scenografia, monodramei pe care o interpretezi la Sala Studio a teatrului gălățean, Un loc bun de muncă, spectacol pe care l-ai realizat în timpul studiilor de masterat la Universitatea "Dunărea de Jos", Facultatea de Teatru, și care a intrat în repertoriul Teatrului Dramatic "Fani Tardini" în luna ianuarie a anului curent, avându-l în calitate de coordonator de proiect pe actorul-profesor Radu Horghidan. Ce te-a determinat să concepi această monodramă, ce te-a inspirat?
L.B.: Meritul pentru conceperea acestui spectacol îi revine lui Radu Horghidan, deoarece el mi-a oferit tema de a scrie o monodramă și eu am descoperit ideea în urma cercetărilor pe care le-am făcut la master, împreună cu el. Realizând ceea ce trebuie și îmi doresc să fac, munca a fost cursivă atât în scrierea textului cât și în repetițiile pentru finalizarea spectacolului. Conceperea acestui spectacol a fost o muncă de doi ani de zile, care nu ar fi fost posibilă fără acest master.
T.C.: Aici care este relația cu publicul? Cum îi simți pe spectatori, cum îți descifrează mesajul textului, cum reacționează? Cum te simți tu?
L.B.: Relația cu publicul din acest spectacol este una diferită față de un spectacol tradițional. Aici nu avem al patrulea perete, cel care ne desparte imaginar de public. Un loc bun de muncă este bazat pe interacțiunea dintre actor și spectator. Această poveste interactivă nu are valoare decât în prezența unui public care este dornic să participe la poveste. Și de cele mai multe ori aceștia se bucură să participe. Majoritatea spectatorilor înțeleg instant ce se întâmplă, vor să participe, sunt foarte disponibili și drept dovadă, vin de mai multe ori ca să revadă spectacolul sau ca să interacționeze încă o dată cu mine. Mă bucură faptul că mesajul meu ajunge la atât de mulți oameni și că îi modifică pe toți în feluri diferite.
L.B.: Este foarte greu să produci un film. Ai nevoie de calități de lider și multe cunoștințe în domeniu. A fost o experiență de învățare, care m-a făcut să-mi dau seama că mi-ar plăcea să fac asta pe viitor.
T.C.: Unde ți-ar plăcea să te dezvolți ca actor, în teatru sau în film?
L.B.: Făcându-le pe amândouă am conștientizat că nu sunt atât de diferite. Ambele se fac cu oameni și sunt făcute despre oameni. Mi-ar plăcea să fiu un actor complex și să le fac pe amândouă. Mi se pare că mediul cinematografic din Galați are foarte mult potențial și trebuie să ajutăm cu toții la dezvoltarea acestuia.
L.B.: Mereu mi-au plăcut textele lui William Shakespeare. Și cui nu-i plac? Citind multe din operele acestuia mi-am dorit să mă asemăn ca tipologie cu un personaj emblematic din dramaturgia lui. Asta am simțit când am citit Othello. M-am regăsit pe mine în personajul care oferă numele textului. Simt că îi pot înțelege impulsivitatea, furia și dezamăgirea pe care acesta o are în momentul în care își dă seama că a fost trădat. Singurul lucru care m-ar putea împiedica să joc acest personaj este nepotrivirea fizică între mine și felul în care îl descrie Shakespeare.
T.C.: Este vreun regizor cu care ai vrea să lucrezi în mod special?
L.B.: Mi-a plăcut foarte mult Proiect 9, Teatrul românesc contemporan. Îmi pare foarte rău că n-am apucat să particip la acest proiect și să lucrez cu cei trei regizori implicați în el, mai precis Adi Iclezan, Cristi Ban și Leta Popescu. Am urmărit de aproape acest proiect și am fost fascinat de felul în care aceștia au lucrat cu echipa Teatrului Dramatic "Fani Tardini".
T.C.: La câteva evenimente studențești ai obținut premii. Ce înseamnă premiile pentru tine? Cum le primește tânărul actor, care abia a facut câțiva pași în carieră?
L.B.: Consider că premiile fac parte din orice domeniu și că sunt o bună dovadă că ai făcut ceva corect în cariera ta. Cu toate astea nu sunt genul de persoană care să lase premiile să i se urce la cap. Cred în modestia actorului profesionist.
T.C.: Unde te vezi peste 10 ani? Ce speri să se întâmple în teatrul și filmul românesc?
L.B.: Discutăm deja despre o perioadă foarte lungă. Dacă m-ai fi întrebat acum 10 ani unde mă văd peste 10 ani, nu aș fi știut că aici voi ajunge. Totuși peste 10 ani îmi doresc să pot spune în continuare că fac ceea ce mă face fericit și că iubesc ceea ce fac. Sper ca teatrul să aducă în continuare bucurie și cultură în viețile oamenilor. Filmul simt că evoluează continuu, de aceea îmi doresc să găsească o modalitate să aducă fețe noi în prim plan pentru a arăta că există o mulțime de actori buni în țara noastră, chiar dacă nu-i vedem prea des pe micile ecrane.