Filmul său de debut, Domani accadrà / Mâine se va întâmpla a câștigat premiul pentru debut la cele mai prestigioase premii ale industriei italiene de film, David di Donatello.
La TIFF 2024 a primit Premiul Special pentru Contribuția adusă Cinematografiei Mondiale și este prezent în secțiunea 3x3.
În programul festivalului sunt incluse trei dintre filmele sale: La scuola / Școala (1995), Lacci / Legături (2020) și La confidenza / Încredere (2023), toate ecranizări ale romanelor omonime și respectiv articolelor de presă semnate de scriitorul italian Domenico Starnone.
Doina Borgovan: Daniele Luchetti, în primul rând vă propun să vorbim despre filmul dumneavoastră La confidenza / Încredere, proiectat la TIFF 2024, în care se vorbește despre secrete și mă întrebam dacă în lumea noastră mai e posibil să păstrezi un secret, dacă mai e posibil să-ți păstrezi intimitatea, viața privată.
Daniele Luchetti: Ei, bine, da, singur că e posibil. Iar asta poate să creeze un enorm contrast, un enorm conflict între ce suntem noi și ceea ce sperăm ca ceilalți să vadă din și despre noi. Pentru că în prezent ne simțim aproape obligați să ne creăm o imagine de succes, de satisfacție, iar această tendință s-a amplificat foarte tare de când au apărut rețelele sociale. Pentru că distribuim și comunicăm doar lucrurile care funcționează, care ne convin, care ne plac. În același timp însă, situația nu s-a schimbat, am rămas tot oameni, iar oamenii e normal să aibă găuri, îndoieli, crăpături, așa cum se întâmplă și cu personajul meu, Pietro Vella în filmul La confidenza / Încredere.
Din acest motiv s-a ajuns la consecințe extreme, această diferență de potențial, această diferență cutremurătoare între felul în care ne simțim în public și felul în care suntem și ne simțim în viața privată. Este una dintre cele mai mari teme și preocupări ale lumii contemporane. După părerea mea, cel puțin. Cu siguranță este una dintre temele majore pentru mine. Iar asta nu din cauză că am sau ascund un secret, ci pentru că cei care lucrează în domeniul cinematografiei, cei care fac filme creează impresia că pornesc de la o ipoteză a adevărului, de la o impresie că ai descoperit un adevăr, că ești sigur de povestea pe care o spui. În realitate însă, fiecare artist e plin de îndoieli, nesiguranțe, răzgândiri. Așa că da, e suficient să ne gândim că există această ruptură în cineva care alege să spună o poveste și convingerea lui intimă că povestea pe care o spune e oricum falsă și deja avem o imagine, un tablou al situației. Cam așa văd eu lucrurile.
D.B.: Sâmbătă seara (15 iunie 2024) după proiecția filmului La confidenza / Încredere spuneați că vă place ambiguitatea, vă place ca spectatorul să fie activ și implicat atunci când vede un film. Procedați la fel și cu actorii cu care lucrați?
D.L.: Da, îmi place să fac filme la care publicul să se gândească la ce a văzut și după ce pleacă din sala de cinema, încercând să pună laolaltă firele poveștii. Nu-mi plac filmele care vin cu toate răspunsurile pentru toate întrebările. Adică, prefer ca filmul meu să formuleze o serie de întrebări și să-l las pe spectator să vină cu propriile sale răspunsuri. Iar acest lucru e valabil și pentru actori. Eu îi pun în situații de dezechilibru permanent, în sensul în care le cer să lucreze cu ei înșiși, spre exemplu dacă una din scenele pe care le filmăm vorbește despre un anumit subiect, găsesc mereu pretexte ca să le distrag atenția, să le ofer mereu alte informații în subtext care sunt în discordanță cu scena pe care o filmăm.
Pentru că e la fel și în viața reală, nu? Uite, noi doi stăm acum de vorbă. Eu încerc să par inteligent, dar în același timp e posibil să mă gândesc la o chestie neliniștitoare, pentru că sub ferestrele locului în care noi vorbim se joacă niște copii. Iar eu aș putea să mă gândesc la ceva îngrozitor în legătură cu acei copii, iar lucrul acesta pe mine în forul meu intern mă dezechilibrează. Desigur, nu e cazul să povestesc la ce mă gândesc, însă mi se pare interesant să vezi o persoană care se gândește la un lucru îngrozitor în timp ce poartă un dialog obișnuit. Iar în filmul La confidenza / Încredere fac acest exercițiu permanent cu actorii din distribuție și după părerea mea asta creează o atmosferă stranie pe care aș numi-o atmosfera atenției. La ce se gândește personajul meu și de ce? De ce? Sunt perfect conștient că acest exercițiu este deosebit de dificil pentru un actor care probabil din această cauză nu se simte în largul lui. Însă pentru mine ca regizor al acestui film, disconfortul actorului este foarte important pentru povestea pe care o spun.
După părerea mea, oamenii sunt mereu în dezechilibru, cred că sunt rare persoanele care să fie în echilibru în interiorul lor, care să fie calme și liniștite, așa că dacă vezi și pe ecran o persoană cu un puternic dezechilibru interior ea aparține de lumea în care trăim, este o imagine familiară.
D.B.: Să vorbim despre colaborarea pe care o aveți cu scriitorul Domenico Starnone. I-ați ecranizat deja trei cărți. Cum a început relația asta profesională?
D.L.: La început am citit niște articole remarcabile pe care el le scria și le publica într-un ziar italian. Era profesor, avea în jur de 40 de ani și scria articole foarte amuzante despre școala din Italia, iar eu am adunat toate aceste articole și am făcut un film, o comedie, care s-a intitulat chiar așa La scuola / Școala. (n.n. - filmul a fost proiectat la TIFF 2024). Filmul s-a bucurat de un foarte mare succes. Acest lucru i-a permis lui Domenico să se lase de învățământ și să se dedice exclusiv scrisului. Astfel a descoperit și el că poate fi nu doar un umorist, dar și un autor foarte profund. Și după părerea mea, a devenit din ce în ce mai bun și mai profund. De fiecare dată când Domenico a abordat teme profunde legate de sufletul uman eu am găsit ceva care mă reprezintă sau care mă privește direct. Așa au apărut aceste alte două filme. (n.n. La confidenza / Încredere și Lacci / Legături, ambele proiectate la TIFF 2024).
D.B.: Ați transpus pe ecran mult alte romane italiene, printre altele L'amica geniale / Prietena mea genială de Elena Ferrante, un serial pentru televiziune care a avut mare succes. Ca urmare, vă întreb care este după opinia dvs relația dintre film și literatură?
D.L.: Cred pur și simplu că literatura îți pune la dispoziție un material narativ deja organizat, iar dacă are profunzime în mod cert te atinge și te privește și pe tine. Să trebuiască să generezi tu singur o poveste nouă de fiecare dată este obositor și se poate să te repeți, așa că eu prefer să lucrez cu povești, cu material narativ, preluat de la cineva care deja a făcut o analiză psihologică serioasă, i-a dat o formă, pe care eu o preiau și o transform pentru cinema.
D.B.: Nu implică asta un risc? Riscul ca cineva să spună despre carte că e mai bună decât filmul?
D.L.: Da, sigur, există acest risc, însă e un lucru perfect normal. Dar se întâmplă și invers, să zică că filmul e mai bun. Nu vei putea niciodată să mulțumește pe toată lumea. Eu cred însă că un spectator inteligent va înțelege din capul locului că sunt instrumente diferite prin intermediul cărora spui o poveste asemănătoare și deci nu are sens să faci comparații. Este vorba despre o întrecere care nu se justifică.
Și mai cred că e frumos să lucrezi cu cărți mai puțin cunoscute. În ceea ce privește L'amica geniale / Prietena mea genială a Elenei Ferrante este într-adevăr de speriat, pentru că e o carte cunoscută în întreaga lume, așa că în acel caz am fost foarte atent să rămân fidel cărții. Grija mea principală a fost să nu scap ceva care m-a impresionat ca cititor și care era obligatoriu să apară și în film, pe ecran.
În schimb, în ecranizarea cărților lui Domenico, care sunt mai pline de nuanțe și mai pline de mister, am avut mai multă libertate ca regizor, evident.
Însă da, trebuie să recunosc, este un conflict permanent aici. Se întâmplă să apară și conflicte cu scriitorii, nu doar cu cititorii. Cu Domenico Starnone nu am avut niciodată problema asta. El este o persoană foarte inteligentă și de fiecare dată îmi spune că filmul e mai bun decât cartea. Am avut însă o situație, când am făcut un film după cartea lui Antonio Pennacchi, intitulată Mio fratello e figlio unico / Fratele meu este fiu unic, la care am fost în conflict, de-a dreptul în război, de la un capăt la celălalt.
D.B.: Și de ce? Ce-l deranja? Nu-i plăcea cheia dumneavoastră de lectură?
D.L.: Pentru că este autobiografia lui și ar fi vrut să păstrez precizia cu privire la locuri și la nume. Ar fi trebuit însă să fac un film cu o durată de 100 de ani ca să țin cont de tot ce pretindea el. Așa că de multe ori am sintetizat, am simplificat. Iar în această versiune simplificată el nu se regăsea.
D.B.: Și în Mio fratello e figlio unico / Fratele meu este fiu unic rolul principal îl deține Elio Germano, ca de altfel și în La confidenza / Încredere, iar după părerea mea Germano este un actor fantastic. Cum ați început să colaborați?
D.L.: Din punct de vedere cultural, familial și regional, eu și Elio avem multe lucruri în comun. Spre exemplu suntem vecini de multă vreme, deși el e cu 20 de ani mai tânăr decât mine. Dar tocmai pentru că trăim în același cartier, cunoaștem amândoi sunetul aceleiași limbi și avem referințe culturale comune, ne înțelegem reciproc foarte bine și rapid. Iar apoi sunt multe lucruri pe care le-am descoperit lucrând împreună. Eu de la el am aflat multe lucruri legate de felul în care își face meseria un actor. Iar în ceea ce îl privește pe el, cred că cu mine a descopeirt o anumită libertate de expresie într-un cadru altminteri rigid și controlat. Este interesant pentru că vorbim despre o libertate într-un mediu și într-o situație constrângătoare, de altfel, dar care ne-a permis să ne construim o relație plină de încredere reciprocă.
D.B.: Aș vrea să ne întoarcem la filmul La confidenza / Încredere, pentru că pe lângă iubire și teamă vorbește și despre educație. Despre educația bazată pe afecțiune. Credeți în acest concept?
D.L.: Eu sunt și profesor și predau regie la Școala națională de cinema. Vă rog să mă credeți că sunt mereu într-un conflict intern între a fi un profesor sever și deci dur, și a fi un profesor blând și plin de afecțiune. Cred că nu există o regulă pe care să o aplici în orice situație. Cel mai dificil este să transmiți cunoștințele tale, astfel încât ele să fie bine înțelese. Aici e cheia, să te faci înțeles, să transmiți spre celălalt o informație care provoacă o reacție internă care să îl determine să avanseze, să evolueze. Uneori această pedagogie bazată pe afecțiune e bună și eficientă. Alteori însă e nevoie și de o pedagogie bazată pe frică, despre care e vorba și în film. Important este să obții acel rezultat, al progresului celui care învață.
E adevărat însă că există și situații în care profesorul este un narcisist și în loc să-și lase să se dezvolte, îi transformă pe elevii săi în copii ale lui însuși. Iar acesta este un prag pe care nimeni n-ar trebui să îl depășească.
D.B.: Teoria asta este valabilă și în cazul unui regizor?
D.L.: Nu, nu, în niciun caz. Când ești în postura de regizor ești dictator. Platoul de filmare este locul cel mai antidemocratic din lume. Pot avea loc violențe? Sigur că da! Eu însă nu sunt niciodată violent. Însă un artist este un dictator în spațiul în care se manifestă. În cele nouă ore pe care le petreci pe platoul de filmare ești un suveran, un împărat, apoi când pleci acasă redevii un om obișnuit. Un muncitor ca toți ceilalți.
E normal ca tu să vrei să spui propria ta viziune asupra lucrurilor, asupra lumii, iar ceilalți trebuie să te ajute, trebuie să te sprijine. Degeaba te întreabă de ce faci lucrurile în maniera respectivă, pentru că nu ai de fiecare dată o explicație. Așa vrei tu și cu asta, basta!
D.B.: Coloana sonoră a filmului La confidenza / Încredere este semnată de Thom Yorke, de la Radiohead. Cum ați colaborat?
D.L.: A fost o relație profesională foarte productivă iar faptul că nu vorbim aceeași limbă a fost un mare avantaj. Pentru că din film el a înțeles lucrurile cele mai subtile, cele mai instinctive cumva. Tocmai acel subtext despre care spuneam că e important și în lucrul cu actorii. El a înțeles ceva ce nu se vede, ce nu e evident, ce nu se poate explica în cuvinte. Tocmai acel dezechilibru pe care filmul încearcă să îl transmită el l-a înțeles și speculat perfect în coloana sonoră și l-a făcut și mai evident, l-a scos în relief.