Omul luminiscent

În urmă, tablouri, fotografii. Înainte, ecrane.

În urmă, în "trecut", imagini aplicate, avînd, aparent (în mod cert), pentru simplul motiv că s-au petrecut, referent, realitate "de fapt". Trecutul e "analogic": imaginea copiază, reproduce realitatea, rămînînd martor în locul ei, depunînd mărturie pentru ea. Lumina cade pe trecut, peste el, venind dinspre noi. Cunoaşterea e o optică. Noi luminăm trecutul, "facem lumină" în privinţa lui.

Înainte, în "viitor" (iar prezentul, acum, explodează de viitor, e numai viitor), ecrane luminiscente, spectrale, luminîndu-se cumva din spate, din ele însele: apariţii luminoase. Ecranele spectralizează, virtualizează inevitabil realitatea. Focalizată, adunată de noi, ca "agenţi", lumina feeric-nesănătoasă a viitorului din prezent se aplică, uneori, asupra trecutului. Mediul optic de cunoaştere sîntem noi înşine. Devenim, pe zi ce trece, tot mai lumină.

Dezvrăjirea imagini. Prin accesul popular, democratizat, la secretele de fabricare ale imaginilor, la producerea imaginilor - nu doar, ca pînă acum, la imaginea gata produsă -, imaginea îşi pierde, aparent (şi mai mult), aura. Ar trebui, prin urmare, să începem să ne dăm seama cît e de artificială, cum se poate minţi prin imagine, că imaginea este însuşi mediul minciunii "frumoase".

Nici gînd însă! Cînd ne reaşezăm în faţa televizoarelor, uităm că am produs imagini cu mîinile şi ochii noştri, şi ne lăsăm iar vrăjiţi, minţiţi, masificaţi. Sau, de fapt, nu ne mai pasă. Consumăm indiferent, tot aşa cum, mai nou, şi producem. Bine că putem minţi şi noi la fel de frumos cum atîta vreme, pasiv, am fost, doar minţiţi de alţii. Minciuna frumoasă se răspîndeşte, se generalizează, se banalizează, dar în niciun caz nu dispare. Devine una cu noi: o practică socială în sfîrşit accesibilă, frenetică.