Banalizarea binelui (macro-politică şi micro-artă)

Recent - "urmele" încă se mai văd -, un tînăr artist român (arta contemporană este în unanimitate, în primul rînd din punct de vedere biologic, tînără, practicată de tineri, arta este - şi pare a trebui să fie - o afacere în exclusivitate de tinereţe) a "pictat", cu coloranţi organici (din care înghiţim zilnic tone în alimentele noastre prefabricate), apa din cîteva fîntîni bucureştene (Piaţa Unirii, Piaţa Universităţii). Imediat, televiziunile s-au deplasat şi au relatat, unele "uitînd", din întîmplare sau nu, să amintească şi numele artistului. La fel de imediat, sub presiunea camerelor de vederi, trecătorii bucureşteni s-au polarizat: "e o porcărie!" vs. "e superb!". La fel de imediat, documente video asupra acestei opere-"intervenţie" ar fi putut (nu am controlat) să fie difuzate, la "No comment", de către televiziuni străine şi, mai ales, să fie postate pe YouTube. "Mica minune de la Bucureşti!"

Arta (contemporană) intervine anonimă, vizibilă doar prin efecte, amestecîndu-se ca un om, ca noi toţi, în mulţime, în realitate. Ca un medicament, ca un hilariant inofensiv. În plus, arta este esenţialmente contemporană, actuală sau nu este deloc (inclusiv din trecut, ne interesează, ne vorbeşte, ne atinge doar ce poate fi actualizat: restul e "cultură", "turism", "industrie").

S-a vorbit (şi se mai vorbeşte încă), pînă la saturaţie şi absurd, despre "moartea artei". Arta însă nu moare, ci dispare. Dispare generalizîndu-se, resorbindu-se social, banalizîndu-se. Triumful deplin al artei înseamnă şi dispariţia ei. Arta se insinuează, nu se mai adaugă: face vizibilul însuşi, "inervînd", "colorînd" realitatea.

Dez-autonomizarea, eterogenizarea artei înseamnă însă şi pierderea distanţei critice, corozive. În cazul de la care am pornit, al colorării apei din spaţiul public bucureştean, gestul este ambivalent şi chiar ambiguu: artistul a vrut să ne "coloreze" viaţa, legitimînd însă necritic kitschul butaforiei frumosului monumental totalitar, legitimînd falsa artă criminală, utopia "artei totale": falsă artă nevinovată, nondistructivă, consolidînd, fără să o critice şi s-o deturneze, falsă artă distructivă, criminală; frumosul colorînd urîtul prin adăugare şi insinuare, nu prin sustracţie. Printr-un astfel de gest deloc singular, arta pare a renunţa la critică, alegînd să intervină minuscul, minimal (nu minimalist), discret, nondistructiv, "ecologic", pentru a estetiza cotidianul.

Pericolul artei contemporane este acela de a înfrumuseţa oroarea, legitimînd-o în loc să ne distanţeze de ea.

Căci umanitatea, societăţile au obosit, s-au săturat de depresie şi de oroare, de urmele monstruosului secol XX, vor să se bucure, caută plăcerea nevinovată cu orice preţ, şi arta, iată, le serveşte. Pericolul este acela al autoiluzionării, al automistificării, al automanipulării. Dar umanitatea nu mai poate, nu mai rezistă, nu mai suportă stresul istoric şi pe cel cotidian. Vrea frumos simplu, necomplicat, accesibil. După atîta suferinţă, planeta este tot mai necritică, cere plăcere, aisthesis, şi s-a săturat, în plus, şi de marile şi artificialele spectacole mass-mediatice. Aici intervine, terapeutic, ca un drog nevătămător, arta. Ne-am săturat de întrebări şi suspiciuni permanente, în fond am văzut deja, în secolul XX, care sînt limitele răului şi cum pot fi ele chiar depăşite, mai rău nu se poate întîmpla. Răul mic, hiperbolizat de o întreagă tradiţie a gîndirii critice (astăzi, tocmai de aceea, discreditată), devine neimportant, ne-a crescut toleranţa la rău şi, în acelaşi timp, ne-am săturat de starea de alertă perpetuă. Vrem frumos, dar un frumos simplu, imediat, netraumatizant, necutremurător, neeroic (non-sublim), accesibil, o artă care să nu-şi mai propună, pedagogic, să ne facă mai buni, aşa cum pretinseseră şi marile utopii totalitare realizate ale modernităţii, ne-am săturat de atîta distanţă, transcendenţă socială, puritate şi distincţie.

Arta dispare - în sînge, ca un halucinogen (să vedem colorat!) suportabil, dar obligatoriu, ca tratament zilnic (ascultaţi reclamele: nu mai există "medicamente", nu sîntem, ni se spune, bolnavi, Doamne fereşte, este vorba doar de "suplimente alimentare": deci hrana propriu-zisă, de bază, a devenit insuficientă, de calitate tot mai dubioasă: arta ţine loc de viaţă) pentru micile dureri cronice ale umanităţii, devenite habitus. Curînd, ea va putea chiar să ne coloreze altfel sîngele însuşi. Există deja experimente bioartistice (iepuri verzi, de exemplu) în acest sens. Sîntem obosiţi istoric, iar după banalizarea răului (Hannah Arendt), împlinită în secolul XX, după banalizarea negativităţii, secolul XXI aspiră, poate, să banalizeze, în sfîrşit, şi pozitivul, binele şi frumosul, dedramatizîndu-le, integrîndu-le, diminuîndu-le, făcîndu-le invizibile, indiscernabile. Acesta este umanismul contemporan - mărunt, insesizabil - al artei. Cu toate posibilele lui pericole pentru viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat. Trăim drogîndu-ne cu "suplimente" artistice, obligatoriu în doze suportabile (desubstanţializarea artei). Viaţa propriu-zisă este tot mai insuficientă, fiind tot mai artificială, de sinteză.

Artificializării masificate, industriale a vieţii (utopia reziduală a secolului XX), noi vrem să-i răspundem (non-conflictual, post-dramatic) printr-o micro-artificializare artistică, la scară umană, redusă, benignă, care să ne-o facă suportabilă pe prima, în acelaşi registru însă, insinuîndu-se în "imperiul" ei. Logică a unui pharmakon extins şi disociat, acesta mi se pare a fi unul dintre principalele simptome posttraumatice contemporane: dureri postoperatorii (căci am fost operaţi, s-a operat pe noi, asupra noastră, sîntem "opere" neartistice, nu s-a dorit - şi nu se doreşte - uciderea, eliminarea noastră, ci transformarea noastră). Macropoliticii îi răspundem cu micro-artă.