Nu mai are rost să trag de timp și să precizez la final cine a învins la München. Nu mai are rost să fiu cu ochii înlăcrimați pe statistici, pe rezumat sau pe alte reluări. Povestea s-a sfârșit! Europeanul este gata! O înfrângere dureroasă care nu reflectă deloc jocul tricolorilor de pe teren a reprezentat cântecul de lebădă pentru formația lui Edi Iordănescu. O poveste de iubire atât de emoționantă dintre jucători și fani ne-a încântat sufletele încă de când ne-am obținut biletele spre Germania, o poveste care ne-a amintit ce înseamnă să te bucuri, ce înseamnă să ieși în stradă pentru țara ta și să speri că putem fi din nou printre granzii fotbalului, să ne luptăm cu cei mai buni.
Poate că tricolorii nu sunt campioni europeni, sau mondiali, poate că nu sunt printre primii 8 de pe continent, dar cu siguranță loialitatea fanilor, devotamentul și susținerea necondiționată a acestora i-a făcut pe aceștia campionii unei mari iubiri (vă aduce aminte de ceva?). Olandezii s-au dovedit a fi peste noi la multe. La fazele de atac ne-au lăsat în genunchi, neputincioși și parcă ne chinuiam să recuperăm balonul de fiecare dată din picioarele magice ale lui Gakpo, Depay sau târziu-intratul Malen. Cât de ușurați am fost de jocul slab al batavilor din partida cu Austria! Cât de mari au putut fi speranțele noastre înainte de acest meci! Probabil ăsta a fost factorul care ne-a oprit din a merge mai departe.
Pe lângă asta, am avut o gaură foarte mare în partea stângă a apărării, care a reprezentat motorul nostru în orice pe tot parcursul turneului. Bancule, Banculeeee, oltean de-al nostru, ce prostie ai putut face? Tocmai când aveam mai mare nevoie de tine...
Cu un început bun al nostru împotriva unei reprezentative mai mult decât puternice pe lângă noi a Țărilor de Jos, după niște ocazii destul de bune care nu au trecut însă de Verbruggen, un atac rapid al batavilor finalizat de un șut înfiorător de puternic al lui Cody Gakpo a deschis tabela pe Allianz Arena. Douăzeci de minute am rezistat... și părea că meciul nu este gata. Părea că putem face ceva foarte bun în această partidă extrem de importantă, însă spiritele erau prea agitate. Am avut, ca de obicei, ambiție și dorință de a lupta, dar controlul și inspirația erau de negăsit. Aceste calități au fost inexistente în încercările de dribling al lui Dennis Man sau în egoismul lui Denis Drăguș. Eu știu că sportivii au zile bune și zile proaste, am trăit-o pe pielea mea, dar astăzi a fost una dintre acele zile care nu putea fi proastă. Era de neconceput așa ceva... înainte de meci...
Finalul primei reprize a fost marcat de accidentarea gravă a lui Mogoș, la finalul căreia arbitrul olandez (mă scuzați, neamț...) nu a dat nici măcar cartonaș galben. O absurditate, aș putea spune.
În a doua repriză am sperat la o revenire spectaculoasă, la o motivație insuflată de Edi, dar nu au apărut nici motivația, nici revenirea! Ba mai mult, era mai rău. Forța olandezilor de pe vremuri parcă se întorsese pe teren astăzi, doar pentru acest meci. Și asta a dus la o cădere liberă pentru ai noștri, cel puțin în ultimele 10 minute. Până atunci, am rezistat eroic. Până atunci, fundașii s-au descurcat fără Bancu. Atacanții nu prea, iar fix când meciul era pe final, defensiva a căzut. Eram zero pe teren. Olandezii aveau un meci de antrenament.
Mai întâi, Gakpo l-a surclasat surprinzător pe Radu Drăgușin - care a dat totul pe teren azi - și apoi a pasat decisiv în fața porții pentru fotbalistul Borussiei Dortmund, Malen. Scorul era 2-0. Tot nu ne-am lăsat, tot am luptat până la ultimul suflu, suporterii încă strigau, dar dubla lui Malen din minutul 90+3 ne-a tăiat respirația și orice fel de speranță copilărească. Asta au simțit și ucrainenii?
Arbitrul olandez (am vrut să zic neamț) a fluierat finalul partidei și din acel moment, Generația de Suflet pleca acasă, învinsă într-un mod de necrezut.
Eu eram în sufragerie cu tata în tot timpul ăsta. Nu am putut rezista dezamăgirii olandeze, așa că am ieșit în fața blocului nostru cu lacrimi în ochi.
Sub bolta cerească a unui cer senin și întunecat specific verii, mă uitam la stele...
Mi-am amintit în supărarea mea imensă de poveștile lui tata din ACEA vară din 1994. El spunea că, în curtea rudimentară dar cu multă valoare sentimentală din Poiana Mare, se uita la stelele infinite de deasupra viței-de-vie și le dădea nume: Stelea, Gică Popescu, Belodedici, Prodan, Petrescu, Munteanu, Hagi, Iordănescu...
De-asta mi-am îndreptat privirea în sus, dar eu, cu ochii mei de copil de 14 ani nu îi observam pe acei granzi care puteau să ne facă campioni mondiali, ci vedeam alți eroi:
Niță, Drăgușin, Burcă, Bancu, Rațiu, Stanciu, Marin, Drăguș, Man, Mihăilă, Hagi, Iordănescu...
Acum știu și eu ce simțea tata. Și este extraordinar.
A ieșit și el afară cu mine. M-a luat de umăr, știind că sunt dezamăgit și mi-a spus la ureche:
"Știu că aveai alte așteptări. Și eu aveam. Dar uită-te la ce au putut crea acești fotbaliști neștiuți de nimeni în afară de noi până vara asta. Ei ne-au reamintit cum să ne susținem țara și la bine și la greu, cum să ieșim în stradă pentru eroii noștri de pe teren, cum să fim mândri de naționalitatea noastră. Ai mai văzut tu o asemenea poveste? Tu nu, eu da. Așa că nu uita cât de norocos ești. Nu uita de acest basm minunat în care și tu ai fost personaj. Nu uita, David, niciodată de Generația de Suflet, pentru că faci parte din ea. Și, crede-mă, nu s-a terminat."
Aceste cuvinte m-au făcut să nu mai fiu așa supărat de acest meci și, ca printr-o revelație, mi-au trecut prin fața ochilor bucuria unei calificări neverosimile la un campionat european și mai târziu, cucerirea unei grupe grele în care toate echipele au fost la egalitate. Am fost martor la istorie. Și nu voi uita vreodată acest lucru. Tata nu a făcut nimic decât să mă trezească, și pentru asta îl iubesc, pentru că m-a salvat de la o supărare inutilă.
Nu s-a terminat povestea, doar a luat o pauză. Abia aștept viitoarele turnee finale și campaniile de calificare.
Mulțumesc, tata!
Mulțumesc, România!
Mulțumesc, Generație de Suflet!
