Pentru că Andrei urmează să împlinească în toamnă 14 ani, am zis că vreau să creez ceva deosebit pentru el vara asta. Nici nu aș fi putut visa că experiența ASTA urma să fie acel ceva deosebit. Ce mare lucru un meci... Dar meciurile astea, campania ASTA a echipei naționale, a deschis un spațiu care mi-a umplut inima de bucurie.
După primul meci, cel câștigat cu Ucraina, a circulat pe net o poză cu un tip în tricou galben, în tribune, ținând în mână o pancartă pe care scria: "Învățați-vă copiii să-și iubească țara." Mesajul asta m-a dus direct la momentele când, cu un Andrei foarte mic, ținut în marsupiu, mărșăluiam kilometri întregi prin Cluj, cântând și scandând: "Uniți! Salvăm! Roșia Montană!" și apoi "Uniți! Salvăm! Toată România!". Săptămână de săptămână, până când Roșia Montană a fost salvată, am ieșit, pe orice vreme, mii de clujeni, singuri, cu copii, cu căței, cu bunici... OAMENI care am simțit că vocea noastră TREBUIE AUZITĂ, și că auzită fiind, va face o diferență!
Andrei a trăit asta cu noi. A fost și el, ca mulți alți copii, parte din asta. Și acum, în 2024, la un complet alt nivel - oricât ar părea de diferit - am trăit exact același lucru. ÎMPREUNĂ. Senzația că putem crea o diferență pentru că SUNTEM!
Nu mă mai uit la fotbal de mult timp. Sportul național e să vorbim unii despre alții și despre țara noastră, ca și cum ar fi doar inferioară... "la noi" nu e niciodată nimic bine... și mereu e "altfel" "dincolo". Așa că nu citesc știri. Și nu mă mai uit la televizor de foarte mulți ani.
Dar acum, pentru câteva săptămâni, o echipă națională de fotbal fără nume, fără jucători scumpi, fără experiență, a creat MAGIE. Am trăit iar, zeci de mii de români împreună, MÂNDRIE. De mult nu am mai găsit asta ca emoție colectivă.
Și nu vreau să vorbesc despre date tehnice. Nu le simt relevante. Nici că am pierdut... nici cum am jucat. Ci despre acest plural - AM jucat... NOI...
Eram în TIFF 2024 când deja toată lumea vorbea despre meciul cu Belgia - și am scris echipei festivalului amintindu-le cum în urmă cu câțiva ani, sărbătoream împreună în Piața Unirii, o Simona Halep în finală la Roland Garros.
Așa că într-o seară călduroasă de iunie, un film a fost mutat în alt spațiu, și Piața Unirii din Cluj a devenit loc de adunare pentru a vedea echipa națională jucând.
S-a venit în tricouri galbene. Mii de oameni. Au fost 4.000 de scaune, dar oameni au fost minim dublu... Și chiar dacă echipa a pierdut, s-a cântat până la final. Și s-a plecat spre casă cântând... asta e ceva atât de valoros că nici nu pot să pun în cuvinte.
ASTA este ceea ce e cel mai valoros din experiența asta în perspectiva mea..
Îi vorbesc lui Andrei de când s-a născut, că ce ESTE el nu e influențat de rezultatele la un test, sau de vreo evaluare exterioară... valoarea LUI e ceva ce ESTE... Și uite acum e prima oară când am simțit că nu mai sunt singură "împotriva curentului". Sportul ne-a adunat mereu. Fie că era gimnastică, fotbal sau tenis... Dar de foaaaarte mulți ani nu mi-a mai fost dat să SIMT spațiul asta de SUSȚINERE...
Nu o să pot nicicând descrie cum a fost să intru la ora 16.00 pe stadion la Frankfurt (meciul era cu Slovacia și începea la 18.00 - ora locată) și în timp ce ne căutăm locurile, să aud un vuiet care parcă îmi cuprindea corpul pornind de la picioare... și mă învăluia cu totul. Tribunele erau încă aproape goale la acea oră... dar câți eram, eram aproape toți în galben... și când se începea cu "Hai România!", poate de la designul stadionului care reîntorcea sunetul înăuntrul lui, spațiul VUIA...
Am trăit cu piele de găină până la final. Am sărit în picioare mult mai des decât le-ar fi fost confortabil celor din spatele meu... Am cântat și strigat și aplaudat de credeam că o să mă lase vocea. Dar nu m-a lăsat. Pentru că era ceva ce SE CONSTRUIA acolo. Eu nu consumam. Ofeream ceva din ce simțeam că e PLIN în mine. Și stadionul, zecile de mii de români, OFEREAU împreună. Am fost parte din meci. Și jocul a fost parte din noi. Am umplut un spațiu. Și spațiul ne-a umplut pe noi.
Frankfurt a fost PLIN de tricouri galbene vreo două zile. Pe oriunde am mers, ne întâlneam cu români. Seara, plecând de la stadion, trenuri după trenuri după trenuri pline de români cântând. Și meciul se terminase egal... Eu vreau să revin că nu a fost despre scor... A fost acest ÎMPREUNĂ, această mândrie recâștigată, spațiu de BUCURIE... Și o energie care greu poate găsi cuvinte.
Am trăit toate astea cu un Andrei adolescent. Critic de felul lui. Dar care nu a putut să nu SIMTĂ... și ca el, milioane de români.
În tren, o gașcă de vreo 5-6 slovaci, cântau. Sute de români au început să cânte mai tare. Nu să înjure. Nu agresiv. Ci doar cu un spațiu de AVEM VOCE... De mult poporul asta nu a mai simțit că are voce...
Toți germanii cu care am interacționat în zilele petrecute acolo după meci, auzind că suntem români, făceau cel puțin o afirmație despre "s-a auzit despre voi și galeria voastră"...
Sportul ar trebui să unească - a fost o referință minunată în documentarul Nasty despre Ilie Năstase, pe care iar îl foarte recomand - documentarul, nu omul - cum mai demult, pentru că jucătorii nu erau înconjurați de atâtea filtre - impresari, antrenori, medici, nutriționiști... - chiar aveau relațîi unii cu alții, se cunoșteau, se susțineau... și nu se simțeau atât de izolați. Lumea în care trăim, ne izolează mult. Pe toți. Trăim poate intens, dar fiecare în casele și sufletele noastre. Și acum, aici, a fost ocazia să vibrăm din nou împreună.
Reveniți în țară, am ales să ies în Piața Unirii să văd ultimul meci al României pe ecran mare. Ploua la Cluj. Tare. Dar lumea s-a adunat. Și nu a plecat. Și chiar dacă a fost finalul nostru în competiția asta, lumea a plecat cântând ȘI de la acest meci.
Și ASTA e ceva ce nici nu aș fi visat că îi pot oferi lui Andrei în vara de dinainte de a împlini 14 ani...
O să rămân cu vuietul stadionului în suflet.
Cu valuri de oameni în tricouri galbene.
Cu emoție care îmi aduce lacrimi în ochi.
Cu trăire care îmi face piele de găină.
Mulțumesc.
Fiecărui român care a trăit cu noi asta.
Pentru că FIECARE a avut rolul lui.
Fie că a fost pe stadion.
Sau în fan zone.
Sau pe o terasă în orașul de unde e.
Sau într-o piață în care cineva a pus un ecran mare.
Sau acasă...
S-a simțit fiecare suflet.
Și asta va rămâne cu mine pentru multă vreme.
aaaa și mi-e tare important să o menționez pe fata care a îndrăznit să viseze că această echipă națională poate fi un produs. Omul care a creat campania de imagine pentru acest campionat (am aflat că o cheamă Iulia Niculae-Cuciurean). Fusesem cu Andrei la documentarul În inima naționalei și am ieșit de la el spunând că ăsta e doar un spot publicitar pentru această echipă. Și chiar asta e. Fapt e că a creat apoi activități de build up de energie în Fan Zone-urile orașelor unde au fost meciuri. Că a gândit acele fan walk-uri în care zeci de mii de suporteri au mers împreună cântând spre stadion. Că a făcut poze unui vestiar lăsat luna și bec după ultimul lor meci, și o scrisoare adresată gazdelor ca mulțumire... Fiecare gest a făcut o diferență majoră de percepție nu doar despre această echipă, dar despre România! Și pentru asta, Iulia, vreau să îți mulțumesc că ai îndrăznit să visezi.
Pe Iulia mi-a fost dat să o zăresc la Frankfurt în stadion când coordona ca un steag uriaș să curgă pe deasupra noastră. Și ceva din privirea ei a rămas cu mine. Pozitivă. Atentă. Plină de energie și entuziasm. E genul de om pe care ai vrea să îl cunoști.
Dar am cunoscut rezultatele muncii ei. Și munca ei, și munca fiecărui jucător (despre ei s-a scris și s-a vorbit mult... despre povești de viață și experiențe de multe ori ireal de grele), și DĂRUIREA FIECĂRUI SUPORTER, a creat această trăire.
Ei sunt Generația de Suflet. Noi suntem iar mândri că suntem români. Copiii noștri au avut ocazia să vadă BINE și FRUMOS.
Și asta e foarte mare lucru!
