Ființa și timpul

Mă gândesc uneori
la câte știam în copilărie:

tiparele ascunse în numere,
descântece și leacuri
de dragoste sau de frică;

era cunoașterea strânsă în oase
pentru după-amiezele umede,
lunecarea mareelor, ceața absolută,

sau felul în care oul nagâțului,
balansat pe limbă, deodată lunecă;

întotdeauna ceva căzuse în zăpada
între satul nostru și satul următor,

un lucru perfect, nu ceea ce se afla-ntotdeauna acolo,
ci un lucru pe care-l știam fără a ști, așa cum știam

că totul este finit și e viu,
la adăpost, la cald, în spațiul dureros,

ierburi de baltă, șisturi, rădăcinile sângerii pe care le săpam
în pădure, ne înroșeau degetele și pata rămânea

săptămâni întregi, prin zăpadă și kilometri de somn,
de parcă așa era scris să se-ntâmple, un ciob al sorții
ce se desface din măduvă și străpunge.

(în perioada 1 iulie - 30 septembrie 2024, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)