Urlu. Din plăcere, nervi, plictiseală, foame, frig, cald, orice. Îmi place cum ăștia doi se ambalează când ridic vocea. Cel cu barbă pare speriat tot timpul. Îl ia cu tremurat când plâng. Se învârte ca o găină beată și nu știe ce să facă. Îi simt paranoia. Mă păzește până cade de pe scaun, adormit. Atunci strig. Strigă și el, de spaimă. Când apare ființa cu părul lung, ne liniștim amândoi. Prezența ei are un efect ciudat, parcă-i tot ce-mi doresc pe lumea asta. Bărbosul îmi pare în plus. Mai ales când sug lăptic.
Monica Aldea
Mihu nu-și cunoscuse părinții. Măi copile, îl mai căinau în sat, tare ești al nimănui. Crescuse și începuse a inventa povești. Mama a fost învățătoare. Cu tata mergeam la vânătoare. Nu țineam trofeele în casă, mama era prea miloasă. Într-un iarmaroc, Mihu găsi o poză veche înrămată - părinții și-un băiețel. Luă fotografia, o băgă repede în surtuc, ca și cum negustorul ambulant s-ar fi putut răzgândi. La anul când va pleca la școala din oraș va spune noilor prieteni - aici eram cu mămica și tăticu.
Răzvan Dițescu
Una din primele lui amintiri este de când deschidea ochii și îi găsea lângă el. Pe ea sau pe el. Unul din ei era întotdeauna acolo. La doar un braț depărtare. Lucrau în schimburi diferite. El la filatură, ea în țesătorie. Nu știa ce înseamnă, dar îl distrau copios. Filatură. Țesătorie. Filatură. Țesătorie. Hahaha. Veau si io. Dar nimic nu se compara cu diminețile când se trezea între ei doi. Amândoi. Țesătoarea în stânga. Filatorul în dreapta. Atunci închidea din nou ochii și visa un vis frumos.
