îi strig. Iar și iar. Dar nu îmi răspund. Zbier, dar urletele se izbesc de pământul jilav. Frica îmi scociorăște măruntaiele și îmi face trupul să tremure un nedorit dans. În spatele micilor unghiuțe lemnul rigid își face culcuș și broboane de sânge uscat rămân mărturie că am fost cândva și eu un boț de om. Și m-au iubit din prima clipă când m-au văzut. Odată cu mine au devenit părinți. Fericirea din ochii lor mi-a dat forță să scâncesc și să lupt. Dar în zadar. Am fost declarat mort la naștere.
Mira Wolf
Mămica mi-a spus să nu acord favoruri cu ușurință, ci doar atunci când tânărul domn își va exprima în mod deschis intențiile. Altfel, floarea mea se va ofili devreme și nimeni n-o să-mi mai ceară mâna vreodată. N-am înțeles mare lucru din ce-a zis, dar ieri, pe când ne aflam în grădina de trandafiri, am ridicat puțin rochia. Teodor era roșu în obraz, la fel ca juponul. Nici n-a aflat bine despre acest păcat, că tăticul și-a luat pușca, l-a fugărit, apoi l-a împușcat pe bietul Teodor în picior.
Liviu Rusnaciuc Petru
Vai de capul meu, Slabulin, de-or afla ai noștri ce-am făcut, ne-or băga de unde am ieșit. Proastă ești, Durdulicio. Fac ușile depresie când te văd și tu vrei să intri. Unde să intri, într-un alt univers. Slabulin, de nu vrei să mori ca un mânz călărit de mine, taci. Ce modă-i asta să faci din fusta lui tata uniformă pentru Eurovision. Durdulicio, ia cântă oleacă Moscova, vesela. Fusta e pentru mine. Îs bigot, vizigot din ăla. Te spun lui mămica și lui tăticul. Care fă. Tu uiți că suntem orfani.
