Euro 2024: Melancoliile unui dependent de fotbal (XVII) - Am vrut să scriu ironic și murdar despre Cristiano Ronaldo și m-am blocat

Am pățit ceva la care nu mă gândisem vreodată că o să mi se întâmple: am vrut să scriu despre Cristiano Ronaldo și m-am blocat. Eram sigur că trebuie să scriu cât nu-mi place mie de el, ce justă mi se pare eliminarea Portugaliei din sferturi și că a fost trimis acasă, n-aveam vreo îndoială că e necesar să îi dărâm toate statuile de oriunde și le ridicase pe Planetă și să povestesc despre ceva ce credeam că e fericirea dreptății fotbalistice care se făcuse odată cu neputințele pe care și le-a arătat la Euro.

Ceva, nu știam ce, m-a oprit. Și apoi am citit ce a scris Andrei Crăciun despre Cristiano și am fost recunoscător că uneori ajung la mine gândurile unora deștepți și înțelepți și talentați și am înțeles că oricât de mult îmi displace mie fotbalistul portughez, rămâne un uriaș. Antipatia mea pentru el, subiectivă și evident plină de invidie m-ar fi făcut să scriu un text nu doar prost, nedrept sau infantil, ci de-a dreptul inadecvat și cred că un fel de Dumnezeu al iubitorilor de fotbal mi-a blocat primul impuls de a-l terfeli pe Ronaldo portughezul, mai ales că mă pregătisem cu toate locurile comune folosite ca să fie călcat în picioare.

Maradonist infinit ca și mine, Andrei Crăciun m-a ajutat, și-i mulțumesc, să pricep că sunt mult mai multe motivele pentru care Cristiano Ronaldo merită respect, decât cele meschine pentru care mi-a venit să-l ironizez aproape mândru de ceea ce urma să scriu. E, de fapt, atât de simplu: mulțumesc Cristiano Ronaldo pentru 20 de ani de fotbal cu tine, chiar dacă de multe ori nu te-am înțeles și mai ales n-am crezut, nici azi nu cred, că ai fost vreodată cel mai mare (ca să se știe, despre Messi nici atât nu cred asta!).

Nu sunt, totodată, convins, că Franța e pe merit în semifinale în locul Portugaliei, deși de-a lungul ultimilor 40 de ani am învățat că nu e niciodată nemeritat la fotbal, oricât de mulți de dar dacă ar exista după fluierul final al unui meci. Mi-e frică tare însă că această Franță, care-și păstrează aroganța specifică Hexagonului ar putea să redevină camioană continentală. Și nu-mi doresc. Dintre toate semifinalistele iubesc această echipă iberică și cred că e singura care și-a păstrat dezinvoltura de a se gândi cum să câștige, nu cum să nu piardă.

Olanda - Anglia mi-e cea mai nesuferită semifinală, chiar dacă îmi plac, chiar mult, unii dintre batavi. Dar Ronald Koeman mi se pare cel mai insipid antrenor cu care se putea pricopsi această echipă și această națiune fotbalistică altfel plină de imaginație și talent.

Sper așadar la o finală Spania - Olanda, dar trebuie să recunosc faptul că exceptându-i pe iberici, până acum, la acest Euro, toate favoritele mele s-au curățat.