Euro 2024: Melancoliile unui dependent de fotbal (XVIII) - Anastasia din Habarovsk, Bruce Lee, Rafael Nadal, Colonelul Harland Sanders, cățelul Mudicus și Marco Van Basten, toți într-un hotel din Sofia

Și mai erau Adele Bloch-Bauer și Judith, reproduse prost după Klimt, Frank Rijkaard și Ruud Gullit în tricoul lui Milan, Zlatan Ibrahimovic și zeci de eroi și anti-eroi din Universul Marvel pe care nu-i știu pe nume, dar strigau din toate inscripțiile de pe piepturile lor de unde vin. Eu mai lipseam de acolo!

Așa că am parcat fix în fața hotelului, pe la 20:30, într-o seară de miercuri fără meciuri la Euro. Condusesem tocmai din Corfu până în cartierul de bogătani cu vile și blocuri exclusiviste ridicate pe primele pante ale lui Vitoșa, muntele izolat în câmpie care răcorea capitala bulgară cu 17 grade, la câteva ore și doar vreo 350 de kilometri de văpaia celor 37 de grade din câmpia care ne adusese spre Salonic, coborând dinspre Veria.

Hotelul, așadar: geamuri mari de termopan alb pe pereți cărămizii, într-o clădire cu linii drepte și acoperișuri în mai multe ape, construită în pantă, cu demisol, parter și etaj la stradă și încă un nivel dedesubt, în spate, spre parcare. Ușa pe care scrie discret HOTEL e încuiată, la fel și ușa din dreapta, la demisol, pe care are trebui să se intre într-un restaurant care arată complet dezafectat.

Știu, întrebarea asta mi-am pus-o și eu, aproape instantaneu: ce caut aici? Ce caut aici cu nevastă și copil de opt ani, toți obosiți după atâtea ore de stat în mașină și condus și făcut planuri despre ceaiul pe care o să-l bem imediat după ce ne cazăm? Aveam să aflu curând ce căutam.

Locul l-am găsit pe Booking, cu o seară înainte, avea un preț bun pentru o noapte de tranzit, plus mic dejun inclus, ceea ce e ideal când ai copilul cu tine. Mai avea și fotografii ispititoare din camere, din restaurant și o recenzie, singura pe care am citit-o, lăsată de o olandeză, că s-a simțit în hotel ca-n magazinul cu bomboane! Bomboane să fie, am zis și eu!

După ce la telefon răspunde o voce de bărbat care spune in a minute, ușa e deschisă de o femeie, după vreo 10. Minute. Hi guys, zâmbet până la urechi, o voce ascuțit pițigăiată și o privire tulbure! Zbang! Are undeva între 20 și 50 de ani, înaltă, blondă ca din lanurile de grâu coapte pe malul Volgăi și cumplit de dezordonată în mișcări. Și zice Hi guys vorbind la telefon, cu o prietenă cel mai probabil, nu se întrerupe, ne face semn să intrăm în hotel, printr-un hol întunecat și peste o mochetă vișinie groasă. Un cățel mic de tot apare de nicăieri și se împiedică printre picioarele noastre: cățelul Mudicus!

Când termină conversația telefonică tocmai terminasem și eu de supraviețuit fulgerelor, tunetelor și bolovanilor aruncați cu privirea de nevastă. Blonda se uită la noi de parcă suntem dincolo de hol, de munte și de mările aflate departe și trece în spatele recepției de lemn masiv, spunând cu vocea ei țopăită: Anastasia!

Ne întreabă câți bani ne-a spus că o să coste camera și ne cere să-i plătim înainte să ne arate vreuna. Cash, mai zice, no pioes. Îi dăm 100 de euro de la care nu-și luase ochii de când îi văzuse și întreabă dacă poate să ne dea restul în leva. Cât e leva? Two one, two zero, who cares!?, răspunde și începe să numere restul de la 67 de euro, în leva. Nu știu nici azi cât ar fi trebuit să primim. Mă întreabă de unde suntem, îi spun că din România, se arată surprinsă de parcă arătam ca fiind din Liechteinstein și zice: am vrut să mă duc și eu să vizitez România, dar n-am avut timp. Ocupată, mă gândesc, cu hotelul. Care pare că n-are niciun alt client în afara de noi.

Camera: am una cu aer condiționat, dar e la stradă și acolo e zgomot că circulă mașini și noaptea, și una în spate, e liniște, dar n-are aer, dar e oricum răcoare (are dreptate, 17 grade, remember?), zice repede în engleză. La liniște, hotărâm noi. Și o luăm în jos, pe scări, deși credeam că suntem la parter. Coborâm cam un etaj și-un sfert și Anastasia deschide ușa din dreapta. Privesc pe fereastră, din prag: hopa, suntem la etajul 1! Camera măricică, patul gigantic, dormim clar toți trei fără să ne dea picioare copilul, baia curată. Am și lenjerie în plus pentru copil, zice ea tot în engleză și deschide un dulap: o pernă și o pilotă.

Și deodată, relaxat că avem unde dormi, că e călduț, nu moare nimeni o noapte aici, ridic ochii și mă uit pe pereți: Bruce Lee! Frate, adică Bruce Lee! Ăla din filme, exact ca-n filme, poza aia a lui celebră la bustul gol cu urme însângerate de unghii (n-am știut niciodată dacă-s de tigru, de pisică, de maimuță sau ale vreunei fete care le avea mari) pe-un pectoral. Fix deasupra patului! Mă întorc spre stânga, parcă aș vrea să ies din cameră și să fug și zbang: Bruce Lee și pe peretele de lângă ușă! E pus ca să nu mă lase să mai ies, mă gândesc! Mă uit la copilă, a mea, e fericită că avem și televizor și poate prinde niște desene, de care n-a avut în concediul din care ne întoarcem. E clar: dormim cu Bruce Lee! Cu el am rămas, pentru că Anastasia a plecat, după ce ne-a dat două chei, una e de la cameră, cealaltă de la intrarea în hotel (m-am gândit sigur atunci: maică-mea, avem hotelul doar al nostru!) a zis ea, și ne-a asigurat că pentru orice putem să o sunăm, până pe la 1-2 nu se culcă și oricum locuiește tot în hotel.

Ieșim să ne plimbăm și în vreo 20 de minute descoperim că e chiar un cartier de fițe, că n-are niciun magazin, nicio cârciumă, că e la vrea 15 minute de mers cu mașina de orașul propriu-zis și că strada, căreia-i zice Panoramen Pat, chiar e circulată. La ora aia mai ales de mașini de jmecheri turate ca să se audă tare. Ne întoarcem în hotel, mă simt deja ca acasă când bag cheia în ușa de la intrare, o răsucesc și nu ne întâmpină nimeni. Să bem un ceai, zice doamna Stăniloiu, care și-a luat planta de ceai favorită, din Grecia, unde crește. Sunt de acord și încerc să dau de Anastasia, să primim niște apă caldă. Aud niște voci în dreapta recepției și intru pe un hol din care dau într-un mezanin unde merge singur un televizor. Sub mezanin, un fel de bar. Unde ne încălzim singuri apa de ceai într-un fierbător electric, infuzăm planta din Grecia, bem și ne ducem la culcare. Dacă n-ar fi fost Bruce Lee, jur că eram ca acasă! Și înainte să mă ia somnul, spun în șoaptă că Anastasia e rusoaică și locul e fie bordel, fie acoperire pentru o rețea de spioni ruși.

De dimineață, a doua zi, ne trezim, apoi ne aranjăm și ne pregătim sufletește (și fără să ne dezvăluim unul altuia asta) pentru micul dejun. Urcăm la recepție, nimeni, ajungem în mezanin, nimeni. Se aude însă un aspirator. Mai jos de mezanin, Anastasia aspiră, o mochetă în care ți se îngroapă piciorul de pe un hol ce duce spre o terasă din spatele clădirii! Se și sperie când o salutăm. Pantalonii de pe ea sunt exact cei de cu o seară înainte, tricoul, deși mă străduiesc să-mi amintesc, nu știu dacă era și el același: hi guys, dar de data asta cu o privire mai limpede și mai focusată. Micul dejun e perfect: copila are lapte cu cereale de ciocolată! E tot ce contează. A, ba nu, eu am cafea, nu ness!

Și mă așez la masă și văd tot ce mă înconjoară. Pe pereți, numitele mai sus doamne pe care le-a pictat Klimt pentru că le iubea și aici le copiase un talent îndoielnic. Una dintre ele, parcă Judith, singură pe peretele din spatele meu, cealaltă, Adele, în fața mea, între un Rafael Nadal poster întins crucit pe zgură și un alt Bruce Lee.

În stânga mea, mai multe rafturi suprapuse pline de figurine Marvel care se holbau la o poză cu Van Basten în tricoul naționalei Olandei din 1988, de la Euro, la altă poză tot cu Van Basten, între Gullit și Rijkaard, toți în tricoul lui AC Milan, cred că era tot prin același an, la o fotografie cu Ibrahimovic, una cu Colonelul Harland Sanders, întemeietorul KFC, și alta cu Rafael Nadal, neîntins undeva. Și Bruce Lee survola totul de deasupra figurinelor, din alt poster!

Mobilierul și decorul baroce și întunecate mă amețeau deja și ca să scap o întreb pe Anastasia: de unde ești? I am from Russia a zis de parcă-și cerea scuze. Hai că m-am prins, mi-a venit să zic, dar n-am apucat, că i-a zis nevastă-mea: Cosmin știa că ești rusoaică. Și Anastasia face ochii mari și simt că vrea să mă întrebe de unde știam și lovesc primul, ca Bruce Lee: din ce oraș? Și ea zicea: Habarovsk. Și eu îi mai ard una: Pe Amur, la granița cu China. I-am făcut pectoralul harcea parcea, mai rău decât îl are Bruce Lee în poză: i-am rupt inima, ce mai. N-avea ea de unde să știe de Sylvain Tesson, de Emmanuel Carrère, sau Colin Thubron, bărbații care m-au călătorit prin Rusia pe care o iubesc ei, ultimul chiar pe Amur. Ca să știți înainte să vă uitați pe hartă: Habrovsk e la mama naibii, doar 500 de km distanță de coasta nordică a Japoniei. Și tocmai de la mama naibii era Anastasia, care stătea în fața noastră într-un hotel din Sofia care arăta a bordel și casă conspirativă și farsă și kitsch și muzeu al prostului gust și muzeu al nebuniei obișnuite, și care Anastasia era singura angajată de aici, și recepționeră, și cameristă, și femeie de serviciu pe hol, și bucătăreasă de mic dejunuri pe care vrei să le uiți imediat, și ghid pentru toate astea.

Plecase de acasă de la 16 ani chiar în Japonia, model, pentru orice avea cineva nevoie de un model, absolvise pe undeva, nu mai știu dacă a amintit, un ceva de arte și era pictoriță, mai trăise prin Europa, făcuse un copil cu un bărbat din Israel și se măritase apoi cu un bulgar bogat, care o dăduse afară din casă doar cu ce avea pe ea și acum o târa prin tribunale să-i ia fiul de 13 ani care nici măcar nu era al lui. Și mai lucrase aici la hotel când veneau mulți clienți și era restaurantul deschis și cele trei separeuri somptuoase erau pline și se dădeau petreceri secrete în pandemie. Și patronul era bătrân și colecționase tot ce se vedea acolo, dar fiul mai tânăr se ocupa de fapt de afacere, însă era la mare, avea și acolo o casă. Și o primise pe ea în hotel, îi dăduse o cameră și îi cumpărase și materiale să picteze și ea avusese în general în viață ghinion, dar ne zâmbea și ne povestea despre ea totul, fericită că știm unde e Habarovsk. Nu mă îndoiesc că în minutele alea s-a simțit de parcă se revăzuse cu un văr îndepărtat care venise cu treabă tocmai din pustiul celei mai militarizate granițe din lume, chiar aia pe care se născuse ea.

Sigur, ce legătură are toată această poveste lungă cu Euro 2024? Am văzut la bulgari, adică la televiziunea bulgară, Euro 1988, tot din Germania, turneul cu finala jucată la Munchen de la ora 15:30, ca să nu fie prea târziu la ruși, care au luat bătaie de la Olanda, 2-0, goluri Gullit și Van Basten. Și m-am bucurat că eram acum la Sofia într-o zi fără meciuri, să nu le văd tot la bulgari, că poate câștigă iar Olanda, iar eu țin cu Spania!