Domnu' polițist, jur pe ce-am mai scump că acu' 3 zile, când am fost ultima dată la crâșma asta, aici nu era niciun drum. Adică era drum, da' de-ăla de pământ; cu gropi și pietre. N-am întâlnit niciodată vreun coleg de-al lu' matale pe-aici. Adică erau, da' în cârciumă, nu pe lângă. Și-acu' brusc există asfalt neted ca-n palmă și limitator de viteză, iar matale ai ieșit cu radaru' și dai amenzi? Nu mai înțeleg nimic, șefule. E simplu, cetățene, suntem în campanie electorală, a asfaltat primarul.
Gheorghiță Mircea
Cârciuma era în drum. În drumul meu. Intru și întreb. Cine-a pus cârciuma-n drum? Nimeni nimic. Repet întrebarea. Din nou, nimeni nimic. Îmi rotesc privirea și, pe rând, privesc în ochi pe cei ce au încremenit în fața sticlelor și paharelor și care, tot pe rând, își plecă privirea rușinați. O liniște adâncă se așterne. Tensiunea ajunge la paroxism, îmi simt nervii întinși la maxim. Nimeni nu știe? Cum se poate așa ceva? Cineva încearcă. Noi aici am prins-o de când ne știm. Bă, fraierilor, era o întrebare retorică.
Magdalena Daminescu
Buchețelul acela uscat, mirosea a tinerețe. Cum am putut uita de el. Mă vedeam la cârciuma aceea de la marginea Sibiului, unde nimerisem după ce muntele ne-a pus la încercare într-o excursie în Parâng. Eram ușor triști, despărțirea era aproape, abia schimbasem cu el câteva vorbe, deși a fost îngerul meu păzitor toată excursia. De masa noastră s-a apropiat o florăreasă fără flori, vindea busuioc. Am fost singura fată, care a primit buchețelul acela parfumat. Știam, busuiocul înseamnă căsătorie. El nu știa.
