N-am crezut în război. A intrat în casa noastră în cel mai intim mod. Singurul. Când l-am născut, i-am spus: merită să simt durerile nașterii ca să poți trăi liber. În numele libertății mi l-au luat pe front și mi l-au adus înapoi orb la ușă. Femeia încărunțise, dar încă avea puterea să zâmbească, ca un pui de păpădie care refuză să rămână sub asfalt. Pentru el trăiesc, a șoptit, în timp ce se chinuia să găsească felia de pâine să o înmoaie în ciorbă. Nu știa că în cameră nu mai era nimeni să o asculte. Îi donase ochii.
Cristina Alistar-Gabouty
Gardianul venea în fiecare seară cu pușca pe umăr și patrula în lung și-n lat, de parcă am fi fost în război. Îl rugam să joace tenis de picior cu mine. Se supunea cererii, dar continua să-și țină pușca atârnată. Era foarte haios când tot sărea după minge. Nu voia să tragă cu ea, să-mi arate cum merge, că cică era delict. Uneori ne povestea că ar fi văzut farfurii zburătoare. Alteori patrula cocoțat pe zid și zicea că e Nadia Comăneci. Mama a declarat într-o zi că e nebun, și n-am mai jucat tenis.
Monica Aldea
În satele răzlețite la poalele muntelui se stricase demult rânduiala. Lumea nouă poruncise celei vechi să uite rostuirea. Pe solomonarul ce-i apăra de lighioane îl alungaseră ca un paria. Hăituit de ai lui, mai urcase un deal, mai coborâse o vale, ascuns în peșteri. În sat nu se mai arătase, iar lupii își luau des tainul, împuținând turmele. De Sf. Andrei, lighioanele împânziră așezarea. Copilul dascălului dispăruse. După două zile, apăru de mână cu vraciul. Micuțul aflase calea mântuirii celor mari.
