Nu eram eu. Știam. Nu aveam iazul de sentimente suficient de adânc. Știam să-i savurez tăcerile, în spatele cărora răcneau gânduri și viziuni. Cine eram eu să spun că ea e nebună? Poate că lumea ei e mai bună decât asta în care trăim noi. O ascultam vorbind sau tăcând, pentru că, de fapt, nimeni nu tace niciodată. Eu, psihiatrul, eram șansa ei la o viață mai cum? Pentru că era fericită acolo. Acolo putea uita moartea fiicei ei. Putea fi liberă. Iar eu trebuia s-o fac bine de fericire. Nu eram omul. Nu eu.
Arthur Ianoși
s-a dus demult. Purta sandale. Cu șosete. Mi-aduc aminte cu nostalgie cum se lumina restaurantul de la Aura lui, femeia care-i stătea mereu la braț, și cum J, că așa îl chema, începea să facă scamatorii de scăpau ospătarii tăvile din mână și se tăvăleau pe jos de râs. J își comanda apă și Auricăi îi lua un pahar cu vin. Închide ochii și numără până la trei, așa îi zicea. O să transform apa-n vin, și, până să-i deschidă, schimba paharele-ntre ele. Iar voi, Lazărilor, ridicați-vă și umblați. Magic.
Laura Stanciu
Să vedem cum o ieși cu băiatul ăsta, Valeriu. Că de maică-să mai știu câte ceva. Am căutat-o pe Facebook imediat cum i-am aflat numele. E de-aia de se îngrijește. Toalete, bijuterii ca la magazin, sprâncene făcute, gene puse. Se văd banii pe ea ca ieșind de la bancomat. N-are cum să câștige atât o educatoare. E clar că banii vin de la bărbatu-su. El ne interesează. Măi, femeie, nu părinții băiatului ne interesează, ci să fie fericită fata noastră. Ei, aș. Nu înțelegi nimic. Ești un neadaptat.
