Scoase capul și privi lung împrejur. Nimic. Băgă capul înapoi și oftă. Să avem răbdare Wormy, suspină soția, sfârșită mai mult de tristețea consortului, decât de propria sa deznădejde. Da, Worma, o să apară și omul potrivit, zâmbi el cu jumătate de gură. Nu putem trăi aici până când casa asta o să se prăbușească cu noi, scânciră Vimi și Omi. Răbdare copii, susură Wormy, apoi scoase iar capul și-l văzu pe Ion cu coșul sub braț, apucând scara de după coteț și rezemând-o de cireș. Se luminară toți.
Siranuș Hakobian
Eram în ultimul an de liceu când am intrat în cel mai elitist grup posibil. Ca niște eminențe cenușii ce ne aflam, priveam cu superioritate detașată în jurul nostru și înțelegeam perfect cum merge roata vieții. Eu scriam poezii, Ana făcea înmulțiri în minte, iar Oana citea Crimă și pedeapsă. Așa cum se întâmplă între elite, ne luam des de păr, din nevoia unei ierarhii elitiste. Grupul s-a deschis o singură dată, când l-am primit pe Mihai. Departe de a fi vreo elită, era exact omul după care tânjeam: un admirator.
David Brescan
Trebuia să vină la opt, să repare țeava de apă caldă. La nouă îl sun, îmi dă ocupat. Pe la zece îmi scrie că e pe drum. Pe la unsprezece îmi scrie iar, îmi cere adresa. I-o trimit, a doua oară. Zice că ajunge într-o oră. Peste o oră mă sună să mă întrebe din nou ce anume e de făcut, ca să cumpere și materialele pe drum încoace, să nu pierdem timpul. La ora două îl sun, e în trafic. La trei, îmi dă mesaj că dacă nu-i trimit jumătate din plată în avans pe Revolut, înseamnă că nu sunt serios, să-mi repar țeava singur.
