Până la tine, obișnuiam să plec când magia dispărea. Lângă tine am rămas, însă dorință de-a pleca, de-a mă pierde de una singură în lumea asta, nu m-a părăsit niciodată. Mai ții minte când îți spuneam că nu mă pot așeza lângă un singur om? Am mințit. O pot face dar, în timp, lângă tine va rămâne o stafie. Ieri mi-a făcut un tatuaj nou, prin care mi-am scris libertate pe piele. Am plâns atât de puternic și nu de la durerea acului, ci de la... Știi și tu. De la toate. M-am pierdut pe mine, dragul meu.
Cecilia Fofiu
Am făcut ochi într-un morman de bulendre vechi, sub un tavan strâmb, cu frate-meu și mica, o roșcată cu ochi verzi, alături. Ne-a îngrijit cu mare atenție până când, pe neașteptate, dusă a fost. Am rămas singuri câteva zile plângând zgribuliți și flămânzi. La o vreme i-am auzit glasul duios prin apropiere și am pornit spre ea cătinel. Mai orbecăim câțiva pași dar plonjăm cu zbierăte într-o căpiță. Mami, sus la o fereastră se pieptănă indiferentă când, un copil bucălat ne momește blând cu-n blid cu lapte, pis, pis.
Titela Durnea
el e, Sânziană. Om avea și noi un acoperiș deasupra capului. Și-un blid cu supă caldă să ne ungă sufletele. Că goale-au rămas după ce-a plecat tătâne-tău. Și-al meu gol a rămâne-n veci. O ascult cu lacrimile îndesate-n gâtlej. Cum să-i spun că privirea lui mi se târăște pe piele ca un șarpe alunecos? Cum să-i spun că mâna aceea care-i va aduce blid pe masă cotrobăie în măruntaiele mele? Cum să-i spun că mă doare? Că prefer să m-acopere cerul, decât trupul ăla puhav și soios. O mângâi. Și înghit.
