A venit vremea să ies din pielea mea

Citiţi un fragment din această carte.

Fără a fi fost vreodată un fan al religiilor organizate, Salman Rushdie păstrează o devoţiune oarbă unei echipe din nordul Londrei. A stat de vorbă cu Jonathan Derbyshire despre Tottenham, despre ultimul său roman Shalimar Clovnul ce va fi lansat în curând şi la noi, despre ce înseamnă să fii "pe trei sferturi din Kashmir" şi despre confruntarea sa cu George Galloway.

Salman Rushdie este foarte încântat de perspectivele lui Tottenham Hotspur pentru noul sezon. El declară că aşteaptă mai ales să-l vadă pe Edgar Davids în acţiune. Pe de altă parte, admite că petrece o bună parte din timp în apartamentul său din New York, împreună cu soţia sa, Padma Lakshmi, şi că în ultima vreme a urmărit mai mult baseball decât fotbal. Rushdie este cea mai mare celebritate literară ce a frecventat White Hart Lane, de pe vremea când filozoful AJ Ayer bântuia prin Paxton Road, a devenit fan al New York Yankees şi merge cu regularitate în Bronx, însoţit de fiul său în vârstă de opt ani.

În timp ce Rushdie divaghează voios pe tema stilului în care antrenează Martin Jol, îmi aduc aminte de un eseu pe care l-a scris acum şase ani, intitulat Jocul oamenilor. Rushdie descrie acolo cum a călătorit la Wembley, pentru a-i vedea pe Spurs jucând cu Leicester în finala Cupei Worthington. Spurs a câştigat după un joc slăbuţ, printr-un gol prăpădit dat în ultimul moment, iar Rushdie tocmai părăsea stadionul, când a fost recunoscut de un alt suporter: "'Mnezeu să te binecuvânteze, Salman" ("Gawd bless yer, Salman"), mi-a strigat. Eu i-am făcut cu mâna, dar nu i-am răspuns cum aş fi vrut: Nu frate, nu Mnezeu, el nu joacă la noi în echipă."

Este de aşteptat un astfel de răspuns, din partea cuiva a cărui viaţă a fost afectată atât de dramatic de adepţii unui anumit "Mnezeu". Însă Rushdie este de acord cu cei care zic că fotbalul în sine e un fel de religie. "Altfel, de ce i-ar fi cineva fidel echipei Tottenham Hotspur?" râde el. "Trebuie să fii foarte credincios. Am venit în Anglia în 1961 şi în acel an Spurs era o echipă foarte bună - a fost ultima oară când au câştigat Campionatul de ligă. Dacă susţii o echipă care nu reuşeşte să câştige liga timp de 44 de ani, simţi că e o formă de cult."

Se alintă, evident - nu înseamnă că e mai tolerant cu religia organizată. Rushdie a fost invitat la Festivalul internaţional de televiziune de la Edinburgh, alături de George Galloway. Întrebat de o persoană din public dacă este de părere că ar trebui să se facă o adaptare TV după Versetele satanice, Galloway a reacţionat previzibil, adică a protestat. "A făcut un discurs măreţ, extraordinar de neplăcut, despre faptul că dacă nu respecţi religia trebuie să suporţi consecinţele. Aşa că i-am zis că sună a ameninţare şi l-am întrebat la ce se referă - care ar trebui să fie aceste consecinţe? E un tip absurd şi cred că asta îl împiedică să fie periculos. Nu mă mai întâlnisem cu el niciodată şi nu ştiam la ce să mă aştept. Am fost surprins să văd cu câtă energie l-am detestat. Sunt sigur că sentimentul a fost reciproc."

În vara anului trecut, Rushdie a scris în Times un editorial în care cerea o "reformă musulmană", care să "combată nu doar ideologii jihadului, ci şi seminariile prăfuite şi sufocante ale tradiţionaliştilor, deschizând ferestrele comunităţilor închise şi lăsând să intre aer proaspăt."

Cu toate acestea, atunci când vorbeşte despre ultimul său roman, Shalimar Clovnul, dă senzaţia că angajamentul său public constant în slujba unui soi de cosmopolitism secular - insistă, de pildă, că după fatwa, experienţa de a nu avea o casă i-a dat în cele din urmă un sentiment de eliberare - a devenit mai complicat. Rushdie pare să-şi aprecieze tot mai mult propriile rădăcini şi în general nevoia de apartenenţă. Autorul este de acord că această carte - dedicată "Cu dragoste, în amintirea bunicilor mei din Kashmir" - diferă semnificativ de orice a scris mai înainte.

"Întreaga poveste a migraţiei şi rolul acesteia în interconectarea planetei sunt, evident, lucruri despre care am tot scris. Această carte nu se referă prea mult la astfel de subiecte, ci mai degrabă la ce se întâmplă după. Mai este un lucru pe care criticii îl reproşează, uneori, scriitorilor indieni de limbă engleză: faptul că majoritatea cărţilor sunt localizate în mediul urban. Argumentul lor este că o elită urbană occidentalizată scrie cărţi despre o elită urbană occidentalizată. N-am scris niciodată un roman eminamente rural, dar în Pământul de sub picioarele ei, o carte scrisă în 1999, există un fragment în care fotograful Rai ajunge în lumea satului, foarte departe, şi este unul dintre fragmentele pe care le iubesc cel mai mult. Dar este doar un fragment. Am considerat că a venit vremea să încerc să creez o realitate rurală şi să ies din pielea mea de orăşean, pentru a vedea cum gândesc oamenii într-o lume foarte îndepărtată de mediul urban în care am trăit întotdeauna."

Nu este vorba despre o "realitate rurală" oarecare, totuşi, ci despre realitatea vieţii rurale din Kashmir. Rushdie se identifică drept "pe trei sferturi din Kashmir" (deşi a venit în Anglia la vârsta de 13 ani şi s-a cazat în Rugby) şi spune că soarta acelei regiuni muntoase atât de disputate, aşezate între India şi Pakistan, îl preocupă de multă vreme.

"Mă mir că nu am ajuns să scriu despre Kashmir până acum, fiindcă este un subiect la care mă gândesc demult. Cred că unul dintre motive este starea explozivă, de insurgenţă, instalată acolo în 1989, iar la vremea aceea mă ocupam cu alte lucruri! Dar am simţit o obligaţie venită dinafară, o nevoie de a cerceta lucrurile astea cum se cuvine."

Aşa cum ne-a obişnuit, Rushdie a ales să examineze această temă printr-o lentilă transnaţională. Shalimar Clovnul începe cu asasinarea lui Maximilian Ophuls ("Nici o legătură cu regizorul de film", spune Rushdie), în faţa apartamentului din Los Angeles al fiicei acestuia. Ophuls este un fost ambasador american în India, dar moartea lui nu ţine de geopolitică; este o răzbunare de natură foarte personală. Reiese că ucigaşul lui Max, Noman Sher Noman, cunoscut drept Shalimar Clovnul (în Kashmir, făcea acrobaţii pe frânghie) fusese încornorat cu ani în urmă, când ambasadorul o ispitise pe soţia lui Shalimar, Boonyi, să-l părăsească. Shalimar se alăturase ulterior unei tabere de antrenament jihadi, în care îşi dezvoltase capacităţile criminale până când, spune el, "am devenit una cu moartea".

Reîntâlnim aici o paradă de evenimente improbabile, tipice pentru romanele lui Rushdie - de pildă, octogenarul Max are o aventură cu "vedeta cea mai hot" a Indiei; un mullah clădit în întregime din fier emite o tiradă împotriva infidelilor, într-una dintre taberele la care participă Shalimar - dar, în acelaşi timp, pasaje pline de lirism şi afecţiune, dedicate peisajului din Kashmir. "Pericolul cel mai mare, când scrii un astfel de roman", spune Rushdie, "este să ajungi să scrii despre nimicuri şi să produci o carte fără rădăcini. Patinezi doar pe suprafaţa lucrurilor şi nu atingi profunzimea nicăieri. Aşa că ai nevoie de rădăcini. Trebuie să fii înrădăcinat în fiecare loc în care ajungi, trebuie să redai cu tot adevărul de care eşti în stare nu doar geografia, ci şi realităţile interioare ale oamenilor din acele locuri."

Pentru a face acest lucru, Rushdie a abandonat unele dintre tehnicile postmoderniste la care a recurs în trecut, în special surogatul auctorial numit "personajul eu". "Dar pentru mine, dacă în carte există un personaj despre care oamenii pot spune «e autorul deghizat», actul citirii este distorsionat." Dacă Rushdie nu mai apare în cărţile sale, cititorii cu vedere bună îl pot zări, totuşi, pe acest gentleman academic purtând o eşarfă albastru cu alb şi încurajându-l pe Davids, pe Lane.

(Articol preluat din Revista Time Out Bucureşti, decembrie 2006)