Bunătățurile din vitrină mă fac să salivez. La salariu o să-mi iau tot ce poftesc, acum îmi permit doar zece felii de parizer; de restul banilor trebuie să-mi plătesc curentul, mi-am zis. La un moment dat, simt un parfum cunoscut. În spatele meu, la coadă, fostul meu soț cu actuala iubită. Ne salutăm, și-atât. Când îmi vine rândul, cer vânzătoarei șuncă de Praga, salam de Sibiu, ruladă de curcan și crenvurști de pui. Asta e, curentul o să-l plătesc luna viitoare. După mine, el cere scurt: zece felii de parizer.
Ioana Epure
Sunt cea mai fericită femeie din lume, nu mă-ngraș. În vara '95, mă-ntorceam de la un curs, cu colegul Ion, super inteligent, rotofei, un pic. Am ales transportul în comun de suprafață. Coborâm din 336 la Rosetti. Ioane, dau o fugă la magazinul din colț. Revin, 311 în stație, bătălia de la Rovine, glumiță. Strivită din toate părțile, Ion în fața mea, punga între noi, la nivelul nasului. Cu lacrimi în ochi, Ion șoptește, dă și mie o felie. Cee, aici, nu pot. Vezi mă, d-aia ești tu slabă, că ești rea și-a dracu'.
Alex Caragian
Cerul era negru. Nori ce semănau cu sicrie coborau; parcă nu ai fi privit către înalt, ci către marginea pământului din profunzimile îngropăciunii. Bărbatul se chestiona dacă își îndeplinise misiunea pe lumea asta. Era pregătit însă chiar de s-ar fi adeverit contrariul, la fel cum era pregătit să îl întâlnească pe cel care i-ar fi putut-o arăta. În ciudă, fără grabă, luă și o ultimă îmbucătură de parcă nu i-ar fi fugit pământul de sub picioare și odată cu el cerul cu tot ce era agățat de dânsul.
