Făceau totul împreună, munceau, se bucurau, sufereau. Doar seara umbra se dezlipea de tălpi și se furișa sub pat ascunzându-se într-o cutie metalică de bomboane până a doua zi la răsăritul soarelui. În al doișpelea ceas, când au ajuns la porțile cerului, Sfântul Petru s-a uitat încruntat înspre ele. I-a făcut semn umbrei să treacă, iar pe cealaltă a împins-o înapoi pe Pământ. Ea s-a furișat sub bulgări de glod, într-o cutie de lemn, așteptând răbdătoare o altă viață pentru a își reîntâlni umbra.
Horațiu Dudău
Intru tăcut în camera rece. Pentru prima dată, port costum. Cămașa albă îmi vine de minune, dar n-am aer. E închisă până la ultimul nasture. Ele două sunt pentru prima dată față-n față. Nici nu plâng, nici nu țipă. Mă privesc de sus. Eu am înțepenit. Pe ea am iubit-o mult. Pe cealaltă tot mult, dar mai puțin. Parcă se vede o mulțumire pe fața lor, ceea ce mă intrigă. Simultan, zâmbind, mă împing înăuntru. Rămân pe veci cu impresia că parcă le-aș fi făcut un bine. Sau cel puțin ăla care a dat cu mașina peste mine.
Carmen Ecaterina Ciobâcă
A dat ușa de perete, clătinându-se. Fusta era sumeasă, nasturii descheiați la piept. Obrajii îi mânjise cu roșu. Își trecu limba peste buzele arse. Câțiva se opriră din jucat cărți, privind-o cu interes. Un rânjet bolnav le înflori pe buze. Unul trase o dușcă, apoi râgâi. Ia uite, bă, una care vine singură la mătărângă. Hăhăitul lor făcu geamurile să zdrăngăne. Se opriră când îi văzură ochii în care mocnea dorința de a ucide. Luați-mă pe mine, vă rog. Dați-mi-o înapoi pe Katia. E prea crudă, are doar zece ani.
