Când acul mi-a spart vena, precum un anofel avid de sânge albastru, am știut că nu e nimic nobil în asta, dar după nici zece secunde, în mine au început să zboare fluturi reciclați, neuronii mi s-au transformat în mii de galaxii, organele au început să-mi ia foc, prin urechi au țâșnit arteziene amestecate cu minerale și carbon, iar nările mi-au fost invadate cu mirosul florilor de pe mormântul tău. Degeaba sunt prinț dacă nu pot fi cu tine, mi-am zis, și am împins acul și mai adânc. Așteaptă-mă.
Oana Jindiceanu
Mâna mi se plimbă ușor, de sus în jos, iar fiecare mișcare este însoțită de un sunet distinct. În scurt timp se creează o muzică pe care o aud numai eu. Una, două, trei, nouă. Apa rece este exact ce îmi trebuie acum. Mâna mea învârte, învârte. Apoi aștept. Aștept. Sunt obosită ca în realismul psihologic rus. O să fiarbă mult. Dacă aș putea să mă odihnesc. Revăd scene din Oci Ciornie: scena cu pălăria și aia cu revederea în hambar. Învârt, învârt, apoi sting. Las coliva să se răcească până mâine.
Ana-Maria Butuza
Mi-am revăzut prietena după mult timp și din una, în alta, am început să-mi vărs tot oful adunat. Turuiam întruna, ea asculta tăcută și asta mă liniștea, dar îmi și dădea apă la moară. După o vreme, am observat că-și dă ochii peste cap absentă. Mă așteptam să-mi spună, cum obișnuia: relaxează-te, dragă, respiră adânc, însă nu zicea nimic, doar își mișca ochii haotic în orbite, ceea ce m-a făcut să tac, stânjenită. La un moment dat, și-a scos căștile din urechi și m-a privit: ce ziceai? Ia, ascultă ceva fain.
