Mă smulg de lângă el după ce privesc cum adoarme într-un final și știu că abia atunci îmi începe ziua. Chiar dacă e noapte. Urletele interioare creionează apăsat ochiuri de ape în marea de liniște ce curge din pereții tăcuți. Strâng jucăriile. Separ piesele de lego de bucățile din mine și mă adun de pe parchetul lipicios. De ce-am țipat așa? Mă pedepsesc mai târziu, acum trebuie să curăț. Șterg petele cu o forță topită, la fel ca înghețata ce-i poartă amprentele mici. Eficientă soluția: Apă. Detergent. Și lacrimi.
Monica Bologa
Copiii sunt treziți de mult; îi aud cum se hârjonesc în camera lor. Soțul fumează pe balcon. Mă duc la bucătărie, apăs butonul cafetierei, scot ouăle din frigider pentru omletă, copiii se aleargă prin casă, vin la mine în viteză, mă lovesc, scap ouăle din mâini, iau mopul și fac curat, soțul nu vrea ouă, vrea crenvurști, uit să beau cafeaua, copiii țipă, îmi cer bomboane, soțul și-a pus vin într-un pahar, eu mă încalț și ies. Alerg. În parc, un orb cântă la o vioară. Mă așez pe o bancă și plâng.
Adina Drag
Traversează în grabă aleea cu pietriș din fața clădirii. Un nor înghite soarele. În răcoarea care se lasă, pașii bărbatului își pierd din avânt. Se oprește în dreptul unui boschet cu flori și borăște deasupra lor ropotele de aplauze care îi vuiesc în cap. O femeie cu perucă și gabardină îi aruncă o privire scurtă și își continuă dezgustată drumul. Când se îndreaptă de spate, nu mai e Dumnezeul de pe scenă. Ajunge în parcare, se urcă în mașină și își turează rabla pe ritmul piesei lui preferate.
