Dă să se aplece după ceas, dar rămâne cu privirea pierdută în gol. Sau mai degrabă într-un gol prea plin care stă acum atârnat de hipocampul lui fragil. O voce îi urlă în cap încontinuu, dar cum n-o recunoaște, își vede mai departe de timpul care-l desparte de lume. Îl știu de când mă ținea mândru de mână și-mi arăta răsăritul. În ochii mei, arată ca atunci când eram mică. Puternic și invincibil. Dar prin ochii lui, se vede slab și stricat, precum ceasul ăla nenorocit la care nu mai ajunge.
Bogdan Mihai Bati
Deranj mare. Dau muzica tare. Urlete. Bas. Tobe. Mizeria se scurge încet în versuri macabre. Gândurile încep să se ordoneze. Mutilare. Violență. Crimă. Preferatele mele s-au aliniat. Sinucidere. Rândul vedetă. Dau muzica mai tare să scap de el. Încerc să-mi revin. Mutilare. Violență. Crimă. Haosul capătă sens. Rândurile valsează. Se amestecă. Peste toate urlă iar sinuciderea. Opresc muzica și-mi bag capul între genunchi. Lacrimi. Din afara capului. Tati, hai să ne jucăm ceva. Gândurilor, nu plecați. Mă întorc.
Vlad Mușat
În avionul București-Londra, în interes de serviciu. În fața mea, un domn la vreo 70 de ani, tuns zero. Ceva la el mi-a atras atenția. La un moment dat, a scos o hârtie mototolită, îngălbenită de timp. Cum eram poziționat, vedeam tot ce era scris. Era rețeta de la Coca-Cola. Mi-am notat-o pe telefon. Tremuram, eram sigur că mă voi îmbogăți. La coborâre, am simțit că cineva mi-a strecurat ceva în buzunar. Era hârtia mototolită. Pe verso, un mesaj prin care eram înștiințat că voi fi singurul care va ști rețeta.
