Bertalan-Andrész Timar: În biografia dumneavoastră scrieți că ați jucat rugby, ați fost jurnalist, ați lucrat în marketing, iar acum sunteți regizor de teatru, regizor de film. Cum ați descrie acest parcurs și ce v-a oferit fiecare experiență profesională?
Bogdan Theodor Olteanu: Am crescut într-o vreme în care România era o țară foarte dezordonată și n-am avut propriu zis un plan de carieră, pur și simplu m-am mutat destul de haotic dintr-una-ntr-alta. Cred că am învățat din toate. Au fost chestii mai mult sau mai puțin apropiate de ce fac acum și din fiecare am căpătat experiență. Jurnalismul m-a învățat să mă documentez, rugby-ul să lucrez în echipă...
B.-A.T.: Ok, atunci nu a fost un țel final să ajungeți regizor de film?
B.T.O.: Nu, n-a fost un țel final, n-am avut niciun țel final niciodată în viață. Am ajuns la film și teatru dinspre scris. Am scris lucruri înainte să regizez și pe urmă am ajuns să și regizez și într-un caz și-n altul și am descoperit că mi se potrivește și că-mi place.
B.-A.T.: Cum a luat naștere tandemul Bogdan Theodor Olteanu - Adrian Nicolae și cum ați caracteriza colaborarea dumneavoastră?
B.T.O.: Noi ne cunoaștem de prin oraș, n-am apucat să lucrăm împreună înainte să scriem, doar ne cunoșteam de ceva timp. Și la un moment dat am găsit un subiect, aveam un subiect în minte unde mi se părea că aș putea să lucrez cu Adrian. Un film de lungmetraj pe care l-am și scris și pe care urmează să-l filmăm la un moment dat, pe urmă am colaborat și la teatru și am scris Taximetriști. Mai departe tot așa am descoperit că ne înțelegem bine împreună pe anumite subiecte. Am mai scris cu oameni adică și la primul meu film, Câteva conversații despre o fată foarte înaltă, am avut două co-scenariste. Am mai scris pentru un spectacol la teatrul Odeon împreună cu Alex Mircioi, cu care am scris apoi și un scurt. Am tot colaborat cu oameni la scris, dar colaborarea cu Adrian e fără îndoială cea mai consistentă, am scris deja două lungmetraje cu el. Cred că ne-am întâlnit pentru că era un mix foarte interesant pentru amândoi și ni se părea că amândoi avem de învățat unul de la altul. Pe mine mă interesa mai ales faptul că Adrian e așa foarte clasicist din punct de vedere al structurilor și din punct de vedere al narațiunilor. E un om care a tradus foarte mult și a tradus foarte mult teatru clasic, a făcut adaptări după Hamlet, A douăsprezecea noapte, Cum vă place; multe piese de Shakespeare și a dobândit o cunoaștere aprofundată și intimă a structurilor dramaturgice... pe care eu tind să le sabotez și cărora să le caut cusururi. Așa că mi se potrivea foarte bine experiența asta. Și peste asta este și o prietenie, suntem doi prieteni așa că e întotdeauna plăcut să lucrăm împreună.
B.-A.T.: Lucrați atât de bine împreună fiindcă sunteți oarecum și în antiteză din punctele astea de vedere clasicist-modernist?
B.T.O.: Nu e o antiteză de asta atât de puternică, adică sunt foarte multe lucruri în care ne întâlnim și destul de puține în care ne despărțim, altfel n-am putea să lucrăm împreună, adică nu poți să ai o colaborare construită pe un conflict permanent. Cred că colaborarea noastră e construită pe faptul că rezonăm adesea la anumite lucruri și sigur sunt locuri în care ne despărțim dar și prietenia și colaborarea sunt suficient de puternice încât să reziste și să găsim o soluție la orice impas avem.
B.-A.T.: Atunci vă completați unul pe celălalt, din punct de vedere creativ?
B.T.O.: Construim împreună, ai un obiectiv comun și construiești spre acela. Sigur, căile spre obiectivul acela pot să fie uneori diferite, uneori asemănătoare, chiar dacă drumurile se pot despărți pentru un punct sau altul, faptul că vrem să ajungem în același punct ne unește.
B.-A.T.: Sunt numeroși artiști care apar în mai multe filme regizate de dumneavoastră, cum ar fi: Alex Ion, Rolando Matsangos, Victoria Răileanu, Maria Popistașu, Ioana Bugarin, Cosmin Nedelcu, Carol Ionescu. Poate e o întrebare oarecum clișeu, dar este aceasta rețeta succesului (la public sau financiar) - să lucrezi cu oameni cu care te cunoști, cu care ați ajuns cumva în raport de încredere reciprocă?
B.T.O.: Nu cred că e cheia succesului, adică n-aș da-o ca pe-o rețetă, e ceva ce s-a întâmplat în biografia mea. Dintre toți cei menționați cel cu care am lucrat cel mai mult e Carol Ionescu, el a apărut în absolut toate filmele pe care le-am făcut, inclusiv într-un scurt. E un concurs între el și Victoria Răileanu în cine este în mai multe și deocamdată Carol conduce, având cu două filme mai mult decât Viki. Sunt niște actori care îmi plac foarte mult, întâmplător chiar sunt foarte buni, cu care avem o colaborare foarte bună. Pe de altă parte eu am și intrat în film așa, pe o ușă lăturalnică, făcând tot ce am făcut până acuma fără finanțare de la CNC. Au fost filme independente, fie că au fost de artă fie că au fost de public, au fost făcute fără finanțare de la stat. Și într-un fel ei sunt niște oameni, Carol sau Viki sau Alex Ion, cu care am crescut împreună. Ei au jucat în primele mele filme când n-aveam nici bani, nici experiență, adică cumva simt un soi de loialitate față de ei și ei față de mine și întâmplarea face că mi-e foarte greu să îmi imaginez că aș lucra prea curând fără ei. Dar nu e o rețetă, e o chestie strict biografică și în fiecare proiect apar-dispar actori, nu e chiar așa o lume închisă. Dar sunt câteva cazuri de oameni cu care am dezvoltat un spirit de echipă foarte pronunțat: Alexandra Panaite care e scenografă și cu care am lucrat tot, și-n film și-n teatru; Tudor Popescu care-i monteur, de la primul scurt până la ultimul film a montat tot, adică e un soi de echipă care nu se schimbă.
B.-A.T.: Cum reușiți să aduceți niște actori, dar și personalități cu renume ca Monica Bârlădeanu, Andi Vasluianu, Șerban Pavlu, Vlad Drăgulin, Cosmin Nedelcu să joace în filmele dumneavoastră?
B.T.O.: Aș despărți destul de clar lucrurile, Câteva conversații despre o fată foarte înaltă și Mia își ratează răzbunarea au fost niște filme independente cu bugete extrem de mici, spre deloc. Primul a fost filmat în opt zile, al doilea în douăsprezece zile și a fost un tip de discuție, unde oamenii s-au băgat mai degrabă pentru proiect și pentru cum le suna filmul și rolul lor în filmul acela. În timp ce Taximetriști e un film care a avut buget, oamenii au fost plătiți, adică nu ne-am plimbat cu căciula-n mână prin oraș. Au acceptat așa cum acceptă orice soi de rol, adică n-au făcut niciun favor nimănui. Au fost plătiți la prețurile din piață.
B.-A.T.: Ok, și cum ați ajuns să îi alegeți tocmai pe aceștia pentru rolurile respective?
B.T.O.: Ni s-a părut, mie și lui Adrian Nicolae, că se potriveau foarte bine pentru rolurile acelea. Vasluianu e un actor foarte bun, pe care îl știu de mult timp și m-am bucurat să ne cunoaștem și la muncă. Cosmin e un actor foarte bun, care n-a apucat să profeseze dar... na, a fost... a intrat primul la UNATC la actorie nu întâmplător, și e probabil unul dintre cei mai talentați oameni din generația lui. Și m-am bucurat că putem să ne întâlnim și la muncă. El e prieten cu Adrian de foarte mult timp, au fost colegi de grupă, practic au crescut împreună și pe Cosmin l-am cunoscut prin intermediul lui Adrian ceva mai târziu decât l-am cunoscut pe Adi. Monica Bârlădeanu mi se pare că se achită bine de rolul acela, un soi de caricatură de film noir de urmărire, mi se pare c-o ajută și felul în care joacă să se încadreze în joculețul ăla.
B.-A.T.: La un interviu cu Andi Moisescu ați spus că din cauza presiunii banilor nu reușiți să vă mai bucurați de filme sau proiecte duse până la capăt. Voiam să întreb dacă s-a schimbat acest lucru și dacă da, în ce măsură s-a schimbat?
B.T.O.: O presiune există tot timpul, dar pentru mine e cel puțin diferită. Când faci un film independent sau un film de artă există o presiune că poate ți-ai bătut joc de timpul oamenilor, nu știi dacă va înțelege cineva ce ai vrut tu să faci acolo și ce ai spus, ai un soi de presiune și de emoție, fără îndoială. Nu e nimeni scutit de asta, dar când faci filme comerciale până la urmă mai apare și componenta financiară care e foarte puternică, cauți finanțare, iei oameni, convingi oameni să intre-n film, să investească în el și ai un soi de datorie morală să își vadă banul înapoi și atunci această componentă contabilă devine foarte presantă. Eu cel puțin am senzația că e mai în afara controlului meu decât la un film artistic unde până la urmă, mi se pare că mă achit de niște lucruri, am integritate artistică, fac filme cum vreau să le fac și unora o să le placă și altora nu și asta e viața. Pe când aici chiar există presiunea asta, să dai niște bani înapoi ca să poți să mai faci un alt film. La Taximetriști cel puțin am simțit chestia asta, că-mi strică din bucurie că nu puteam să mă opresc să mă gândesc: ok, dar o să funcționeze, dar o să vindem suficiente bilete ca să mai facem încă unul. Și e o presiune ciudată pentru mine fiindcă nu m-am mai întâlnit cu ea sau e ciudată pentru piața noastră, unde majoritatea filmelor sunt subvenționate.
Cred că e o presiune absolut normală pentru un regizor american care oricât de artist ar fi, a crescut într-un mediu în care trebuie să vinzi bilete și trebuie să dai banii înapoi la finanțatori și poți să fii tu Cassavetes, Cimino, Altman, Scorsese sau oricine ai fi, știi că dacă nu scoți bani și nu-i dai înapoi nu mai faci alt film. Ei sunt crescuți cu presiune, noi deloc și atunci cred că și distincția asta pe care o fac eu când spun film de artă sau de public, la ei nu e valabilă. În cultura lor e foarte prezentă asta: trebuie să am spectatori, trebuie să am public, trebuie să vând bilete și că orice film oricât de artistic și oricât de idiosincratic are și pe undeva un raport just între câți bani au fost investiți și câți bani au fost făcuți. O să fac o paranteză și voi spune că sunt perfect de acord cu sistemul de finanțare a filmelor în Europa, că nu e doar în România. Mi se pare că arta trebuie subvenționată. Mi se pare că e important că statul finanțează filme sau spectacole de teatru sau dans, etc. doar că ți-am zis, când am fost pus în situația asta să mă joc de-a filmele americane a fost o presiune mare.
B.-A.T.: Eram curios, oare retrospectiv puteți să vă bucurați de succesul pe care l-a avut să zicem Taximetriști, acum că nu mai e nicio presiune?
B.T.O.: Acum, că a trecut presiunea, lucrul care cred că mă bucură cel mai mult este faptul că mi-a dat ocazia să mă întâlnesc și chiar să comunic, chiar să stau de vorbă cu alt public decât cel cu care eram obișnuit. Și că lumea s-a schimbat complet, că, nu știu, la filmele de artă aveam niște premiere naționale la TIFF sau la Elvira Popescu și știam jumătate din oamenii din sală și se simțea ca și cum noi între noi ne întâlnim să ne vedem filmele și să ne batem pe umăr ce bine am făcut. Și acum am trăit experiența să merg prin țară și să văd săli care nu erau compuse din cinefili, din care nu știam pe nimeni și în care discuțiile sunau cu totul altfel. Adică, na, cum sunt consumatorii obișnuiți de film, atenți mai degrabă la story și la personaje decât la regie și la concepte; era un altfel de raport și cu filmul și cu echipa care l-a făcut.
B.-A.T.: Când aveți un public mult mai numeros, e adevărat că se simte altfel feedback-ul pozitiv, decât la celelalte filme de artă când nu sunt atât de mulți care să se uite?
B.T.O.: Sigur se amplifică lucrurile, dar e un joc complicat. Dacă mă uit la Taximetriști și mă gândesc că l-aș fi făcut fără să am această necesitate de a câștiga bani cu el, probabil că l-aș fi făcut altfel, adică lucrurile astea te și contaminează. Atunci când te duci spre un public mai larg începi să lucrezi cu niște structuri dramatice, dramaturgice mai clasice, cu niște tipuri de arc ale personajului mai clasice, cu un stil vizual sau un stil de montaj care le e mai familiar, adică experimentul și vândutul de bilete de multe ori nu prea merg bine împreună. De aceea zic că și pierzi ceva și câștigi ceva, acum că mă uit în spate la Taximetriști, pot spune că am și experiența asta, dar nu pot să nu mă gândesc cum l-aș fi făcut altfel dacă îl făceam din banii CNC-ului și nu trebuia să-mi fac niciun soi de grijă despre câte bilete o să vând. Spectacolul de teatru e diferit, de exemplu, pentru că e totuși o montare a unei piese de teatru, piesa de teatru are doar șase personaje și este mai lungă cu o oră, adică are altfel de ritm, altfel de așezare în dialoguri, altfel de structuri de investigare ale realității. E o experiență interesantă pe care încă o diger, încă mă gândesc ce am de învățat din ea.
B.-A.T.: Ce fel de filme vă place să vizionați?
B.T.O.: E un mix, pe de o parte vizionez tot felul de filme contemporane, ca să văd ce se mai întâmplă în jurul meu. Ca toată lumea... mă uit și eu la ce a fost la Cannes, la ce a fost la Berlin, la ce a fost la Locarno, la ce a fost la Veneția și așa mai departe. Sunt conectat la asta și pe de altă parte revizitez foarte mulți și văd de multe ori filme ale unor regizori sau ale unor perioade care mi-au plăcut foarte mult. Îmi place foarte mult tot ce a fost în perioada New Hollywood. Pentru că îmi plac foarte mult oamenii aceia care reinventau cinemaul, cinema care era foarte stabilizat și mi se pare că îți trebuia foarte multă forță și foarte multă energie ca să faci lucrurile altfel. Din perioada aceea îmi plac mulți, Cassavetes, Cimino, Altman, Scorsese. Îmi plac autori francezi, de exemplu, de după noul val, care cumva au învățat din noul val și au făcut altfel de cinema; îmi place Pialat, de exemplu. Îmi place Cristi Puiu, îmi place Daneliuc. Filmele astea despre care vorbesc și care mă inspiră și cu care rezonez sunt probabil filme pe care le-am văzut de 10-15 ori. Le tot revizitez periodic. Dacă e să-ți dau un răspuns, așa de oracol de magazin. Știi că dacă îți faci cont pe letterboxd îți cere să pui 4 filme favorite?
B.-A.T.: Da.
B.T.O.: Când am făcut chestia aia am pus patru filme la instinct, Love Streams, un film de Cassavetes, Jean Renoir - La Règle du jeu, am pus Moartea domnului Lăzărescu de Cristi Puiu și Festen al lui Vinterberg. Așa la instinct mi-am enunțat planșa de preferințe.
B.-A.T.: Cu ce vă ocupați în timpul liber?
B.T.O.: În timpul liber mă duc la filme, mă duc la teatru, mă văd cu prietenii. N-am extrem de mult timp liber, între proiectele de film am foarte multă treabă la Apollo unde sunt director artistic și asta mă obligă să citesc foarte mult teatru, să stau de vorbă cu mulți regizori, să comisionez proiecte și să curatoriez activitatea. N-am pauze, că am de muncă tot timpul, când n-am de muncă la ce fac eu am de muncă la ce fac alții. Am și acum. Voi monta un spectacol la Teatrul Metropolis, trebuie să și scriu textul, mai am două filme cu care am câștigat la CNC și tot lucrez la ele în continuare, deci am de muncă tot timpul.
B.-A.T.: Ok, asta o pregăteam să fie cumva la final dar dacă oricum am intrat pe pista asta cu la ce mai lucrați... ați spus că dacă filmul Klaus și Barroso va avea succes o să urmeze o trilogie. Putem să ne așteptăm la o continuare?
B.T.O.: Nu, aproape sigur nu. N-a fost în niciun caz un eșec, a fost un film care și-a făcut treaba, ne-am scos banii, am avut până și un profit, chiar dacă foarte mic. Ne-am dat seama, aici vorbesc în numele tuturor celor trei care am scris scenariul, adică eu, Cosmin și Adi, că e o pistă destul de puțin generoasă și că de fapt ne-am dori să scriem altceva și lucrăm acum la un film pe care o să-l filmăm la anul în aprilie, dar care n-are treabă cu Klaus și Barroso, e pur și simplu un alt film.
B.-A.T.: E oare adaptarea unui roman de Agatha Christie?
B.T.O.: Nu, facem altceva, aia era una dintre variante, am vrut la un moment dat să facem o adaptare după Agatha Christie, dar mi se pare că ne închideam iar într-o zonă în care aveam o locație și era foarte mult bazat pe dialog. Acum putem și experimenta cu mai multe locații, mai multe personaje, mai mult umor vizual și ne ducem într-o altă zonă decât ne-am dus cu Klaus și Barroso. Dar o să vedem, deocamdată suntem la nivelul la care avem mai multe idei pe care le explorăm să vedem de care ne apucăm serios.
B.-A.T.: Ultima întrebare. Ce sfat îmi puteți da mie, ca tânăr aflat în formare la o școală de film?
B.T.O.: Păi, nu știu, eu n-am făcut nicio școală de film (zâmbește), mi-i greu să, mi-i greu să te, da', la ce ești, la regie, la... scenaristică?
B.-A.T.: La filmologie. Lucrăm mai mult pe scenarii, pe critică, și de aceea mă gândeam... Ați făcut și ați spus la un moment dat într-un interviu că ați învățat să faceți film... na, nu să faceți film, ați învățat foarte mult din recenziile de film.
B.T.O.: Da, am învățat cumva neavând contact cu mediul academic de niciun fel și probabil forma cea mai simplă de educație a fost să citesc despre filmele pe care le vedeam. Primul lucru pe care-l găsești ușor sunt critici și cronici de film, care atunci când sunt scrise de oameni talentați și de oameni care știu film și iubesc filmul pot să fie o școală, o școală extraordinară. Acuma nu știu ce sfat să-ți dau, critica de film în România, și peste tot în lume e într-un impas, sunt foarte puțini oameni care trăiesc din ea. E o discuție foarte complexă despre ce mai înseamnă critica de film. Sunt filme la Hollywood care fac premiere direct pentru tiktok-ări, nu mai invită critici la film, și acesta e un simptom despre ce funcționează și ce nu. Critica nu prea mai este foarte lipită de box office. Probabil că inclusiv critica la fel ca filmul ar trebui să se reconstruiască, sau să se reașeze în lumea asta. Nu știu ce vrei tu să faci, dacă vrei să faci critică îți urez succes, dacă vrei să faci scenaristică te încurajez să înveți să scrii seriale.
B.-A.T.: Ok.
B.T.O.: Ah, nu e o... nu e o glumă. Cumva mi se pare că la modul în care e construită piața românească astăzi, în general regizorii sunt autori și atunci își scriu singuri lucrurile. Deci e foarte complicat să ajungi scenarist de film de lungmetraj, poți să găsești foarte puțin de muncă. Un loc în care scenariștii chiar și astăzi au de muncă și vor avea din ce în ce mai mult în viitor e serialul, pentru că se produce mult și la tv-uri și pe tot felul de streaming-uri și serialul este un loc în care scenaristul are o poziție solidă, în care controlează foarte mult din produsul artistic, este respectat, este bine plătit. Adică, mi se pare că oamenii care știu să scrie au mai multe șanse să câștige o pâine în televiziune scriind seriale decât în scenaristica de lungmetraj, unde 75% dintre regizorii pe care îi știu scriu, e foarte complicat să găsești breșe în piață, în timp ce pentru seriale sunt concursuri tot timpul, tot timpul se caută oameni, tot timpul se caută formate, idei. O să fie și din ce în ce mai mult, pe măsură ce există și legi europene și legi românești care le cer streamer-ilor să bage banii-n producție, atunci toți vor prefera să-și construiască propriile produse. Deocamdată suntem o piață mică, dar pe măsură ce o să crească și piața asta ca valoare o să fie și HBO-ul din nou prezent, o să vină și Amazon, o să fie și Disney, o să fie toată lumea și toți or să caute să producă local. Moment în care există o șansă să se bată pe scenariști și pe idei și pe formate. Dacă ne uităm la experiența de afară, e mai ușor fiindcă serialele mari își fac writer room în care sunt mai mulți scriitori, sunt 3 sau 4 sau 5 cu un head writer versus filme unde nu există sistemul ăsta.
B.-A.T.: Ok, mulțumesc frumos pentru interviu.