În inima turneului sunt liedurile compuse de Anca pe versurile lui Tzara, care s-au auzit deja la Techirghiol, în 9 august 2024, și care vor călători pe mai departe la Tescani, București, Bruxelles și Paris. Cum orice debut merită un divan pe care să retrăiești adrenalina primelor emoții consumate, și cum recitalul din 24 august 2024 de la Tescani se apropie și el, m-am oferit să fiu incitatorul de serviciu al Laurei și Ancăi, prezențele feminine din De nos oiseaux.
Mihai Ivașcu: Anca, Laura, cum a fost primul contact, prima impresie când ați ajuns în spațiul de concert de la Techirghiol? Și care a fost ultimul gând, ultima senzație cu care ați plecat înapoi spre casă?
Laura Tătulescu: Recitalul l-am avut în Biserica Catolică, or există un sentiment personal, de intimitate pentru fiecare atunci când intri într-o biserică - l-am simțit cu toții. Fiecare are o conexiune aparte cu Dumnezeu, dar în cazul nostru, în plus, era și locul unde urma să susținem un recital. Pentru mine, lucrurile astea s-au combinat atât de frumos, mi-au umplut sufletul de balsam! Iar biserica aia realmente are o intimitate specială, a fost perfectă pentru muzică de cameră, pentru ceea ce își propune acest proiect - sigur, muzică de cameră îmbogățită: cu poezie de Tzara - cel căruia îi dedicăm recitalurile -, cu videoproiecții, cu interpretare (tu știi deja că fiecare recital are altă formă, altă propunere). Partea spirituală și partea muzicală sunt puncte vitale în viața mea și pe 9 august 2024 s-au îmbinat ideal. Asta a fost prima reacție. După recital... satisfacția a fost extraordinară, din mai multe puncte de vedere. Am dat viață muzicii, am avut această oportunitate de a da viață muzicii cu doi muzicieni de înaltă clasă alături. Și publicul...! Atât de prezent, atent în fiecare moment, de la început până la sfârșit. Știi, a fost chiar o bucurie extraordinară, pentru că asta e menirea noastră ca artiști: să împărțim publicului ceea ce facem, ceea ce e scris pe acele pagini de pe care noi cântăm. Să le transmitem o emoție mereu unică.
Anca Elena: Aș vrea să spun, în primul rând, că am ajuns acolo cu foarte multe îndoieli cu privire la loc în sine - mă întrebam care va fi legătura între muzică și biserică, dacă muzica aceasta se va regăsi într-un asemenea context. Dar, cum să-ți spun... locul a fost și e foarte primitor, când am intrat în incinta bisericii a fost ca și când ne-am fi întors la rădăcini și la viață. Era pur și simplu un loc plin de viață, dincolo de formalitățile ritualului creștin. Deci asta a fost prima impresie: totul pulsa de viață. Iar "cadrul de final": o foarte mare liniște. Asta se întâmplă de fiecare dată, după fiecare concert. Dacă muzica a reușit să ajungă la inimile oamenilor, se lasă liniștea, împăcarea. Cu asta am plecat de-acolo.
L.T.: Apropo de îndoieli, fac o completare la ce a zis Anca - mi se par firești! Era primul concert. Când mergi undeva, într-un loc unde nu ai mai fost, sunt, evident, multe necunoscute. Necunoscutele astea, când nu ai o familiaritate cu un loc, nasc îndoieli, dar sunt îndoieli normale. Deci e absolut firesc. Și totuși, până la urmă a fost atât de bine...
M.I.: Ce mă bucur pentru voi! Hai să călătorim către a doua stație de turneu: Tescani, 24 august 2024. Ce va fi diferit acolo? Și vă întreb din două puncte de vedere. În primul rând, formal, în formula propriu-zisă a reprezentației, iar pe de altă parte, în interpretarea voastră, sau în cum vă raportați emoțional la acest al doilea concert. Deci... ce vă propuneți să fie diferit, știu eu, în starea voastră?
A.E.: Din punct de vedere formal, felul în care am gândit recitalul se duce și spre o zonă muzicologică. Laura va susține o incursiune în lumea femeilor compozitoare, o conferință, și acesta e marele element de noutate. La Tescani vom cânta și Enescu (n.r. recitalul are loc în Conacul Dumitru și Alice Rosetti Tescanu - George Enescu), mai precis partea a III-a din Sonata pentru violoncel și pian și, bineînțeles, o parte din liedurile De nos oiseaux. Deci asta ar fi diferit din punct de vedere formal. Acum, raportarea noastră la acest loc cu siguranță e specială, pentru că e un loc dominat de aura marelui George Enescu, așadar și de data aceasta vom intra în spațiu cu o mare emoție. (n.r. senină și cu gratitudine) Să cântăm în locul în care a fost compus Oedip nu e foarte ușor, implică o mare responsabilitate muzicală, iar publicul va fi format din artiști, din specialiști, așadar sunt alte exigențe.
L.T.: Într-adevăr, cum a zis și Anca, e această conferință pe care mi-am dorit foarte mult s-o susțin, cea despre femeile compozitoare - să nu uităm că e muzica Ancăi cea pe care o cântăm! Există o istorie extrem de interesantă a femeilor compozitoare, și din muzica universală, și din România. Am să încerc să ating câteva puncte, să aduc la lumină, pe cât posibil, anumite lucruri aproape necunoscute la noi. E un subiect care merită atins. Din celălalt punct de vedere, aș spune că... niciun concert nu va fi niciodată la fel cu un altul. Stările noastre sunt altfel: în fiecare zi, în fiecare oră! Și mai e, în plus, diferența de spațiu. Fizic, noi avem acolo un alt gen de spațiu în care ne putem manifesta. Când ai un spațiu mai restrâns, toate gesturile, ca interpret, sunt un pic mai adunate; când ai un spațiu mai larg, cum e acolo, ai un alt loc de expresie - și asta e doar o explicație, cea mai simplă. Mă leg și de ce a zis Anca, e alt tip de public. Or și transferul de energie va fi altul, lucrul ăsta își spune cuvântul în interpretare.
M.I.: Pregătiți o interpretare mai riguroasă?
L.T.: Nu neapărat! Uite, partea cea mai frumoasă în ce facem noi e că, de fapt, nu știm cum vor fi cei de-acolo - e elementul surpriză, întotdeauna există acel element surpriză.
A.E.: Apropo de interpretare riguroasă, aș vrea să spun că pregătirea noastră pentru recitalul de la Techirghiol a fost și ea foarte riguroasă: ne-am întors tot timpul la text, n-am subestimat locul sub nicio formă - asta ar însemna să ne trădăm pe noi ca muzicieni. Fiecare recital trebuie respectat.
L.T.: Și dacă îți vine o singură persoană în sală e, din punctul ăsta de vedere, același lucru cu a fi sala plină.
A.E.: Absolut!
L.T.: Adică noi punem același suflet. Avem aceeași străduință, aceeași pregătire riguroasă. Pregătim turneul ăsta în detaliu, la cele mai mici amănunte. Chiar vorbeam între noi: cu cât înaintăm în tot acest proces, cu atât crește întregul proiect, vedem, simțim asta.
M.I.: A treia întrebare e despre ce nu ați putea face ca artiste, ca muzicieni. Aveți o carieră bogată, diversă, și cred că ați ajuns la punctul în care v-ați dat seama, de ceva vreme, ce lucruri nu ați face, în ce tip de proiecte nu v-ați implica, ce nu ați interpreta - și așa mai departe. Mă interesează acel "nu". Cred că și ăsta e interesant de gândit și aflat.
L.T.: Pentru mine, "nu" e tot ce trece de limita decenței și a bunului simț. Da, tot ce e frumos și urât e relativ. Pentru fiecare în parte. Să spun acum "nu aș face niciodată ceva ce este urât" e ridicol, pentru că fiecare simte urâtul și frumosul în alt fel. Dar sunt lucruri care pot fi jignitoare la adresa cuiva, care sunt în sine indecente. Genul ăsta de situații, de propuneri. Și există acum tot felul de show-uri care se fac... Sunt mulți care vor să facă ceva exclusiv din dorința de a fi originali. Trebuie să înțelegem foarte clar că există o diferență între a fi original, care e expresia unei dorințe superficiale de a fi "altfel", și dorința de a fi autentic, care vine dintr-o sursă mult mai profundă și mai sinceră a sinelui.
A.E.: Da, poate că dorința asta de a fi original e deja un șablon. Și poate că e dictată de strategii de marketing. Eu nu aș accepta să mi se impună șabloane venite din exterior, care nu au legătură cu muzica. Nu aș accepta să mi se restrângă libertatea de expresie. Și cu asta am spus tot...
M.I.: Ați amintit amândouă de memoria locului în care va avea loc recitalul de la Tescani, în Conacul Rosetti Tescanu - Enescu. E și un spirit al vremii acolo: mă gândesc la Maruca Cantacuzino, fiica cuplului Rosetti Tescanu, dar și soția lui Mișu Cantacuzino, fiul "Nababului", Maruca care, după moartea lui Cantacuzino, l-a iubit pe Enescu, dar și pe Nae Ionescu, iar cel din urmă a părăsit-o pentru pianista Cella Delavrancea, Maruca care și-a turnat vitriol pe față, s-a mutilat și-a rămas acoperită cu un voal pe chip, de unde fusese cunoscută pentru șarmul ei și pentru cât se îngrijea... Sigur, prin Enescu, care a compus acolo, Conacul e un reper muzical, dar prin istoria trăită, locul are și ceva din caracterul monden al protipendadei interbelice, e mult parfum de culise, de intrigi, o amprentă dramatică. Întrebarea e așa: cum vi se pare că era să fii muzician în lumea de atunci, spre deosebire de lumea de-acum? Cu plusuri și minusuri.
L.T.: În acele vremuri, artiștii de muzică clasică erau foarte respectați, pentru că muzica în sine era extrem de respectată. Mă gândesc numai la felul în care oamenii se îmbrăcau când mergeau la un spectacol, la un concert - ca să îi întâlnească într-un fel anume pe acești artiști pe care-i iubeau. Și artiștii între ei: chiar dacă unii și alții nu se înțelegeau, nu manifestau asta cum s-ar manifesta acum. Exista o limită în anumite privințe. Apropo de casa lui Enescu, e un lucru fascinant să calci unde știi că a trăit și a compus. Ei, că tot vorbim despre ce se întâmplă în "culise" - inevitabil e acolo și un iz de tristețe. Nu ne gândim specific, dar știm pe undeva ce viață a avut Enescu: a fost încununat cu aplauze, a fost iubit și respectat pentru că a făcut lucruri cu adevărat ieșite din comun - și nu folosesc termenii ăștia așa, în mod lejer. Ce a realizat Enescu a fost realmente ieșit din comun, și totuși a avut o viață personală destul de tristă prin iubirea pentru Maruca Cantacuzino. La casa lui Enescu de la Sinaia, cei doi aveau camere separate. Camera lui - o odaie minusculă, cu câteva obiecte. Ieși din cameră și ajungi în salonul doamnei Maruca... Nu am citit pe nicăieri să se spună că Enescu n-ar fi iubit-o. Am citit numai invers. E trist când vezi lucrurile astea, însă, dincolo de asta, acest exemplu cu odaia și salonul stă și ca o mărturie a modestiei lui Enescu, a modestiei marilor artiști. Mărturie a felului lui de a trăi, a smereniei. În toate fotografiile cu el, dacă ne uităm, este îmbrăcat mai mult sau mai puțin la fel: un sacou negru, o cămașă, toate par la fel. Dar valoarea lui umană și artistică... de necontestat.
A.E.: Că tot veni vorba de inegalitatea asta de sentimente între Enescu și Maruca, în Convorbirile lui cu Bernard Gavoty (n.r. conversații difuzate de radioul francez în 1951, între cei doi muzicieni), Enescu spune că muzica sa a fost caracterizată ca fiind a unui om jupuit de viu. Deci muzica sa e cea mai bună mărturie pentru ce a fost în sufletul lui. Cât despre statutul artistului în acea epocă - vorbim de perioada interbelică, de domnia lui Carol al II-lea, care, deși a condus dictatorial, susținea artele. Cultura era privilegiată. Și dacă citim istoria literaturii sau a muzicii din acea perioadă, vedem ce explozie fantastică de creativitate s-a produs.
L.T.: Așa e, muzica era susținută politic. Azi, muzica e privită ca divertisment.
A.E.: Și nu doar în România.
L.T.: Nu doar. Însă... muzica merge dincolo, mult dincolo de divertisment. Să ne amintim că, în pandemie, primul domeniu căruia i s-au retras finanțele a fost cultura, din păcate.
M.I.: Și ca să încheiem capitolul ăsta de privire în urmă, ce ați lua din lumea lui Enescu, lumea conacului în care veți avea un recital pe 24 august 2024, și ce ați lăsa acolo?
A.E.: Aș lua cu mine acest devotament pentru muzică. Slujirea 100%, cu toate forțele. Iar ce aș lăsa... Cred că azi avem o mai mare relaxare în fața furtunilor vieții. N-aș lua totul atât de dramatic. Aș fi un pic mai zen, ca să zic așa, în spiritul secolului al douăzeci și unulea (n.r. surâde). Secolul douăzeci a fost de sfârșit de epocă, de istorie, au fost cele două războaie, totul era privit cu mult fanatism, multă încrâncenare, totul era trăit la extreme.
L.T.: Ce-aș lua cu mine de-acolo ar fi motivația artiștilor de a face muzică. Azi, multe se fac pentru a demonstra ceva, pentru a arăta ceva. Se face și azi muzică valoroasă, sigur, dar felul în care muzica era valorizată și pusă în evidență atunci... o, da, aș recupera asta, dacă s-ar putea. Ce aș lăsa acolo este o strictețe - nu vorbim de disciplină, ci de rigiditate. E bine să fim mai relaxați în anumite privințe. Seriozitatea e utilă, dar trebuie să fie respirabilă.
M.I.: Laura, 3 lucruri care nu se știu despre femeile compozitoare...
L.T.: În primul rând, există femei compozitoare! Numai că, din nefericire, informațiile despre aceste femei sunt tare reduse. Se vorbește despre femeile compozitoare numai în ultimele câteva decade, deși ele au existat de la bun început. Apoi, aceste femei au scris lucrări importante, care au dus la dezvoltarea liedului, dar și la numeroase inovații stilistice în muzică, în general. Și, nu în ultimul rând, merită spus și admirat curajul nebun, curajul extraordinar al femeilor compozitoare de la începuturi. Gândește-te că erau oprite de toate barierele societale ale vremii! Și nu numai femeile compozitoare - femeia, cu precădere. Exista o idee preconcepută a ce trebuia să facă o femeie. Ei, curajul acelor femei, curajul de a spune "nu, eu merg mai departe", el a deschis drumul femeilor compozitoare până în zilele noastre.
M.I.: Anca, un compozitor sau un pianist, altul decât Enescu, pe care îl iei cu tine în gând la unele dintre provocările artistice. Și de ce el alături de tine? De ce îl simți mai aproape?
A.E.: Cred că ar fi vorba de Claude Debussy, care a revoluționat muzica secolului trecut, inclusiv pe Messiaen. De fiecare dată când scriu ceva, mă raportez la el, la Debussy. S-a apropiat de natură, a preluat sunete din natură, s-a deschis către muzica altor popoare; plus că forma, la el, este foarte liberă - într-un cuvânt, și-a permis foarte multe lucruri "eretice", ca să zic așa, din punctul de vedere al specialiștilor, dar care îi dau amprenta inconfundabilă. Și cred că în ce am scris eu, De nos oiseaux, sunt ecouri din Debussy, fără doar și poate.
M.I.: Cred că sunt foarte multe cuvinte care rămân cu noi, spuse de oameni care ne-au format. Poate n-au avut o prezență constantă sau solidă în viața noastră, dar la un moment dat, întâlnindu-i într-un anumit context, mai anecdotic sau nu, spunându-ne ceva, s-au lipit de noi cu prezența lor, iar ce ne-au transmis ne-a rămas drept amuletă. Așa că vă îndemn să-mi povestiți ceva specific, în legătură cu vorbele care v-au format...
L.T.: Sunt două momente care pe mine m-au deschis la minte, și totodată m-au sprijinit. Urmăream un interviu cu superba soprană Sanda Șandru, care mi-a fost profesoară și pe care am pierdut-o recent. A cântat foarte mult Madama Butterfly și a fost întrebată așa: "cum e să cântați atât de mult o operă cu așa o istorie extraordinară?". Și a zis: "mă onorează, dar și obligă". Obligă... Mi-a rămas în minte. Anca a compus aceste lucrări din De nos oiseaux pentru mine. Mă bucură fantastic, mă onorează extraordinar, dar cu asta vine și o responsabilitate. Și când am auzit-o pe doamna Șandru spunând lucrul ăsta, am înțeles brusc că da, este frumos, dar nu trebuie să mă pierd cu capul, să zic "vai, e pentru mine!". Ci că trebuie să onorez responsabilitatea care însoțește acest dar. Apoi, tot într-un interviu pe care-l citeam, de data asta al extraordinarei soprane Georgeta Stoleriu, un model de longevitate și de profesionalism, de tehnică vocală, pedagogie, tot, o întrebau: "care a fost concertul care v-a dat cea mai mare satisfacție?". Și a spus - citez în linii mari - "e un lucru minunat când trăiești aplauzele publicului, însă satisfacțiile cele mai mari le-am avut singură, în sala de studiu, când am făcut un pas înainte". Am rezonat foarte, foarte mult cu lucrul ăsta. Publicul vede ceva anume pe scenă: vede rezultatul unei munci extraordinare. Munca o facem noi. Noi, artiștii, știm de unde am început. Și când îți simți progresul, atunci începi și tu să capeți încredere, să ai curajul să mergi înainte. În spatele unui rezultat bun stă o muncă incredibilă, dar și foarte necesară.
A.E.: Eu îmi aduc aminte de cuvintele lui Johnny Răducanu, care s-a stins acum 13 ani. A avut un destin foarte interesant, a fost contrabasist, dar visul lui era să fie pianist, a avut o carieră longevivă... Ei, și toată longevitatea asta pe plan muzical, el spunea că o datorează soției lui, doamna Geta Costin, care în momentele mai dificile îi spunea "eu știu cine ești". În ultimii ani, tot rememorez ce îmi spunea Johnny Răducanu și am ajuns să preiau viziunea asta asupra vieții. Și îmi spun și eu, mie însămi, "eu știu cine ești". Să nu te lași deci influențat de părerile lui X, Y, care vin așa, ca niște vânturi, și încearcă să-ți influențeze stima de sine, construcția de sine. Am învățat să mă reîntorc, orice s-ar întâmpla, la viziunea mea, pe care o am din copilărie și care mă însoțește de-atunci. Uneori, se poate pierde...
M.I.:... și se poate pierde dintr-o dată.
L.T.: Da, pentru că noi artiștii suntem foarte vulnerabili. Și se vorbește puțin despre vulnerabilitate. De multe ori, vulnerabilitatea este privită ca un defect. Or vulnerabilitatea asta noi o putem folosi ca pe o oportunitate extraordinară, să o revărsăm în ceea ce facem, în muzica căreia îi dăm viață. Pentru că altfel ne întoarcem la cuvântul ăsta - rigid. Muzica este rigidă dacă nu avem o anume vulnerabilitate.
A.E.: Care trebuie asumată.
L.T.: Absolut!
A.E.: Aici este frumusețea.
M.I.: Ce mai poate face azi poezia lui Tzara? Felul în care tu, Anca, ai gândit recitalul, e și ca o reverență adusă poetului. Și nu pot să nu mă-ntreb și vă-ntreb cum se așază acea poezie de-atunci pe ce trăim azi.
L.T.: Am să spun o frază, restul o las pe Anca: e de datoria noastră, a artiștilor, să aducem mereu valoarea în prim plan. Ceea ce Anca a făcut din plin prin compunerea acestor lieduri pe versurile lui Tzara. Poezia asta trebuie adusă în fața publicului de azi. Cum? O las pe Anca...
A.E.: N-aș vrea să folosesc un limbaj de lemn, dar trebuie să zic că poezia lui Tzara e extrem, extrem de actuală. Și se potrivește mânușă societății în care trăim. Dacă în anii '20 limbajul dadaist putea să pară șocant, acum vedem că face parte din noi. Felul în care scria Tzara, folosind legile hazardului, ne caracterizează acum - pentru că noi am ajuns să gândim în felul în care el scria. Și-aici se adeverește și ce spunea Oscar Wilde pe undeva, că artiștii creează și viața, anunță ce se va întâmpla - un om, când receptează actul artistic, se transformă în modul în care artistul a intenționat. Iar gândirea noastră actuală... aș putea spune că e dadaistă! Observ la mine însămi cum se desfășoară gândurile mele, cum vin cuvinte de ici, imagini de colo, este uluitor.
L.T.: Cred că azi suntem capabili să înțelegem dadaismul mult mai profund decât atunci când a apărut, generând factorul de șoc. Odată cu trecerea timpului, înțelegem mișcarea, mișcările artistice altfel...
M.I.: Un gând pentru publicul vostru de la Tescani, pe care-l veți întâlni în 24 august 2024, la Conacul Rosetti Tescanu - Enescu, orele 12:00.
L.T. și A.E.: (n.r. izbucnind vesele, la unison) Vă așteptăm cu brațele deschise!
L.T.: Vă așteptăm să ne bucurăm împreună de muzică frumoasă, de poezie frumoasă, de momente frumoase.
M.I.: Un recital închinat și frumuseții, între multe alte adevăruri și descoperiri?
A.E.: De ce nu...
Informări despre turneu se pot consulta urmărind pagina De nos oiseaux.
Proiectul este co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.