Picioarele îmi tremurau de osteneală. Bășici sub bășici se spărseseră și îmi lipeau ciorapii de răni. Simțeam durerea fiecărui pas, ca și când mii de cuțite boante se înfigeau cu brutalitate din talpă spre ochiul drept. Îmi mușcasem atât buza de jos, că urme adânci de dinți și ruj îmi schimbau, efectiv, fizionomia. Deplasarea în sine era ca o translatare laterală a unui pion trist, cu pumnii strânși și unghii în carne. Cum, pana mea, am ajuns aici? O noapte de dans pe toc cui, de 12, face asta.
Cristian Nedelcu
Își concentra toată atenția asupra ultimei sale creații. N-avusese ce face și crease omul. Mare greșeală. Totuși, n-ar fi fost chiar atât de nasol, dacă nu-i dăruia și liberul arbitru. Colac peste pupăză. Marea problemă era că omul mai trebuia și strunit din când în când, altfel o lua pe miriște. Asta îi ocupa tot timpul și îl irita peste măsură. A tot încercat să găsească o soluție. Într-o zi, înainte de a-și bea cafeaua, se hotărî: Satana, vezi că ai o treabă. Ce treabă, șefu'? Omul. Ocupă-te.
Daniela Rusu
Iubește posesiv, dezlânat dar și odihnit. Își ia tot timpul, mulându-și existența după mișcările mele fluide. Când îmi pare că mă desprind puțin de el, mă caută disperat și mă izbește înapoi, cu o forță gravitațională. Mă urmărește permanent, c-o privire glacială, amintindu-mi, amenințător, că sunt a lui, că îs datoare. Uneori mă ia de mână și mă duce pe străzi lăturalnice, întunecate, ca să vadă cât de fetiță mai sunt. Dar eu nu mai am demult astfel de frici. De asasini. Pentru că știu cum am ajuns aici.
