M-am trezit asemeni lui Moise în mijlocul mării. Cu dreapta sprijineam valul înalt care e viața, iar cu stânga moartea. Nu știu cât s-a ostenit sfântul, dar pe mine mă dureau gândurile de parcă aș fi susținut cerul pe creștet. Aș fi putut întoarce spatele morții și sprijini cu ambele brațe viața, dar știam că aveam să fiu lovit când mă aștept mai puțin. Puteam întoarce spatele vieții și susține moartea, dar știam ce minune voi pierde. Așa că am strâns brațele la piept și am rămas un om obișnuit.
Alex Caragian
îi strigă celui ce se înfățișa stăpân pe situație, zbir bătrân, îmbrăcat sobru, ce-și râdea-n barba machiavelică. Ha, chiar nu-ți mai amintești? zise cu privirea satrapului care știe mai multe decât ai vrea și te judecă pentru fapte pe care le-ai fi vrut uitate. Așa e-n viață, uneori cobori, alteori poate urci. Acum să zicem că n-ai urcat. Ce căuta-n cutia asta? își aruncă haotic palmele pe pereți, se întoarse-n jurul său spre amuzamentul mai șugubățului amic. Ușile liftului se deschiseră brusc.
Horațiu Dudău
Am stat un pic, era semafor, apoi am trecut. Am pierdut un pic de timp, ploua delirant. Era strada GB. Noroc cu barul ăla întunecat unde m-am mai uscat un pic. De aici, am luat-o rapid la picior, pentru că în martie poate ploua oricând și am cotit pe strada asta din întâmplare. Frumoasă stradă NS, aș mai fi zăbovit, dar mi te imaginam. Tu, ascunsă mie, eu nespus nimănui. Am lăsat noaptea în lume, să mă huiduie și să te cheme pe nume. Așa am ajuns pe banca asta, unde stau și-ți aștept strigătul.
