Veneam de la prășit și l-am văzut acolo, unde fac șinele nod, avea fața aia de sătul de singurătate, cocârjat, ca într-o ultimă rugăciune la un Dumnezeu nemilos. Din depărtare, se auzea trenul cum mestecă metal sub el. Am alergat, l-am luat de gulerul de la cămașă și l-am smucit puternic, să-l duc pe câmp, dincolo de șine, să-l conving că viața merită trăită, chiar și atunci când ești la granița dintre haos și credință. M-au arestat pentru că nu l-am lăsat să-și facă treaba. Era acar omu'. Unde o fi ajuns trenul?
Elena Fermuș
Tremura. Când se va ridica cortina, avea să îi ceară iertare, în văzul lumii. O umilise. Pariul acela stupid, privirea ei, când a aflat, rânjetul lui de fals învingător, nu-i mai dădeau pace. Inima-i bătea altfel. Se-ndrăgostise. Dar ea n-a mai apărut de după cortină, nici la următoarele spectacole. Se evaporase, nimeni nu știa unde. A jurat atunci, că nu va-nceta s-o caute, c-o va găsi și-n gaură de șarpe. A găsit-o. După ani și ani. Cu reptila încolăcită pe după picioare, împletea un șal din fire subțiri de iluzii.
Carmen Ecaterina Ciobâcă
te-am întrebat. Te-ai făcut că nu auzi, apoi mi-ai zis să te las naibii în pace. Probabil am spus o prostie, nu-mi place când țipi, scoți sticluța aceea din dulap, torni un pahar, pui capul pe masă și începi să plângi, așa că n-am mai întrebat asta niciodată. Acum m-am încuiat în cameră și îmi bag degetele-n urechi. Balonaș, Balonaș, urlă copiii sub balcon. Așa-mi spun de când i-ai zis în gura mare tatei că dacă nu i s-ar fi rupt balonașul n-ar fi avut o gură-n plus la masă. Preferam să cred că m-a adus barza.
