Nu înțeleg ce-mi spune femeia din față pentru că abia o aud. Încă am un țiuit în urechi de la ultima explozie. Îi explic prin semne că-mi este sete. Dă din umeri. Abia atunci observ c-am o rană la genunchi. Nu-mi place aici și vreau să fug în altă parte. Încep să număr de la 10 la 1. Închid ochii, simt vântul, apoi mă las purtată de întuneric. Dintr-o dată îmi este foarte cald și încerc să-mi deschid ochii, dar n-o pot face. Ceva-mi lovește o tâmplă. Mă doare. Încă nu-mi pot deschide ochii. Mă panichez. Urlu.
Anca Socaciu-Man
Am ajuns în gară. Un tren părăsit, din alte vremuri, mă invita insistent în ultimul vagon. Împinsă de o irezistibilă curiozitate, urc cele câteva trepte, deschid ușa și mă trezesc în trecut. Totul părea neatins de secole, pe masă, o carte și-un trandafir, un cufăr pictat, un tablou din care îmi zâmbea o doamnă ce servea un ceai de mușețel, răsfoind o carte. O floare presată între filele îngălbenite de vreme, un cavaler prins într-o filă de poveste, începută și niciodată terminată. O ultimă șansă.
Caterina Tudorache
Ea îi aruncă o privire plină de ură. Voiam doar să mă iubești. Eu trebuia să fiu cea mai importantă persoană din lume. Cu privirea fixată pe lingură, el tăcea. Mda, ca de obicei. Nu pot afla nimic niciodată. Dialogul nostru este un monolog în care eu sufăr și tu mă ignori. Lingura lui se învârtea acum fără noimă în farfuria de duzină. Nu ți-am cerut nimic. Doar să mă iubești. M-ai iubit. Cum am ajuns aici? Am tot zis. Sunt bună până devin nebună. Lingura lui nu se mai mișca. Se auziră câteva spasme. Liniște.
