În cele ce urmează, Cezar Amariei (jurnalist practicant - Europa Liberă, Observator Cultural - și scriitor de ziua a șaptea - Zilele noastre mărunte, Polirom, 2018; Exerciții de liniște, Polirom, 2021) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Mămica și tăticul, Cine-a pus cârciuma-n drum și Omul care ne trebuie - toate textele aici.
*
E vară, canicula ne-a cuprins pe toți, concediul doar pe unii dar plutește în aer, mai mult sau mai puțin tangibil, inspirația s-a dilatat și s-a ascuns în stratosferă, la răcoare, sunt -50oC acolo și e mult ozon.Cele trei coordonate (căldură mare, vacanță, inspirația la rece) s-au resimțit din plin în calupurile: Mămica și tăticul, Cine-a pus cârciuma-n drum și Omul care ne trebuie.
În general, texte curat scrise dar cuminți, iar cumințenia nu e mare virtute în artă.
O tendință nouă dă să încolțească, cea a prozelor cu poantă de final, un fel de mini-bancuri. Nu e rea această specie dar are măiestria ei. E greu de găsit un bun povestitor de bancuri iar de cel prost ne ferim toți la petreceri, nu înseamnă că reușim să și scăpăm.
Pentru prima dată, radarul nu a înregistrat ceva în categoria "publicabil" dar, na, e vară, s-o fi dereglat ceva și la el. Există însă câteva texte care mi-au atras atenția și care pot avea o soartă mai bună, dacă autorii decid astfel. Comentariile personale, cu caractere italice.
Speranțe:
Mămica și tăticul
Andra Toropoc
Am crezut că visez când iubitul meu mi i-a prezentat: mamele mele și tații mei. Au început să-mi vorbească toți deodată: eu l-am pus pe bicicletă, cu mine mânca, iar eu l-am învățat să nu plescăie, de la mine știe fizică, în brațele mele se liniștea când plângea, e băiat bun, ce bine că v-ați întâlnit. Eram uluită, urma să am trei soacre, patru socri și-un soț care plesnea de mândrie. Ți-am zis eu că am cea mai tare familie? M-au adoptat toți, fusesem abandonat într-un coș de cumpărături în magazinul unde lucrau.
Un text curat scris, cu o perspectivă inedită, dar care suferă de "banctită". Ultima frază strică, este prea explicită, suferă de ceea ce americanii numesc "Show, don't tell". "Nu-mi spune că luna strălucește; arată-mi strălucirea ei dintr-o bucată de sticlă spartă" i-a transmis Cehov fratelui său, într-o scrisoare. Cum ar veni, nu livra mesajul direct, explicit, lasă-i și cititorului o zonă de visare, în care să completeze cu imaginația sau în care să fie surprins.
Mămica și tăticul
Arthur Ianoși
mă supraveghează de sus. Le simt privirea în ceafă, știu că i-am dezamăgit. În fiecare dimineață, întotdeauna între 9-9:30, îmi fac pașii și pot jura că pe la jumătatea drumului îl aud pe tata cum mă face prost. Bag bărbia în piept și trec mai departe, e momentul în care îmi doresc să nu mă fi născut. Uneori o aud și pe mama. Rezistă, puiule, dar are dreptate taică-tău, ești prost. Azi e Ziua Pușcăriei și vine și avocatul. Ai mei vor coborî din turnuri și o să facă poze cu pușcăriașii. Eu mă cer la infirmerie.
Ce am scris mai sus este perfect valabil și în acest caz: prezintă indirect și vei obține calitatea artistică dorită. Bună ideea, inedită, curat scrisă dar poanta livrată explicit ("Ziua Pușcăriei") strică efectul.
Mămica și tăticul
Florina Hegedüs
Mămica-i școala, tăticul catalog. Mămica e Patria, tăticul iubitul ei conducător. Porniți înainte, tovarăși. Mămica e Libertatea, tăticul un loc la zdup. Și rock, băi Riders On The Storm. Mămica e verigheta, tăticul e, bine, vă pun de-un Twist and Shout. Mămica este imigranta, tăticul este dor. Hai și voi, unu doi trei, The Logical Song. Mămica e spaima, tăticul e avântul mort. Of, Words Don't Come Easy. Mai multe mămici și tătici găsiți în filme, cărți. A, să nu uit, bineînțeles că au copii.
Excelentă ideea, felicitări pentru cum ai construit, pe structura binomului parental, o întreagă istorie personală a generației 40+, născută, crescută în comunism, trecută prin Revoluție și tranziție. Finalul însă, finalul... "Finis coronat opus", cu zicea și Ovidiu, înainte să ne viziteze litoralul.
Cine-a pus cârciuma-n drum
Silvia Ștefan
Profu' de eco în celălalt capăt al barului, Whitesnake pe fundal. Pare agitat, n-a fost azi la curs. Nici eu la ultimu' laborator. Își suflecă mânecile, trage lacom din țigară și tastează. I se prelinge berea pe barbă. Transpiră. Îl privesc din colț, de după norii de fum pe care-i lansez indienește. I-aș zice că-i stă ca dracu' nodul la cravată, da' mi-e că agit spiritele aiurea. Eu și OCD-ul meu. Nu mai rezist. Țâșnesc și i-o dau jos. Direct. Fir-ar, Silvi, cum o dregi? Mi-am retras repede gura de sub degetul lui.
Foarte bună atmosfera, textul are ritm și o tensiune bine dozată, în creștere. Doar că: "Mi-am retras repede gura de sub degetul lui" - am citit, recitit, rerecitit și răscitit și n-am înțeles nimic.
Omul care ne trebuie
Ana-Maria Butuza
De o vreme se simțea urmărit. Apoi, se liniștea singur. Pe cine să intereseze un vagabond fără casă, atât de sărac, încât și mațele l-ar fi părăsit pentru o ciorbă caldă. A adormit ghemuit pe bancă, sub un tei și s-a trezit într-un loc necunoscut, înconjurat de oameni în alb. Câteva zile a durat convalescența, conectat la aparate, cu o durere aproape insuportabilă ce îi sfâșia abdomenul și spatele. La știri se anunța că se găsise un donator și renumitul om de afaceri trecuse cu bine peste transplantul de rinichi.
Chiar dacă e ușor dulceag, textul are fluență și atmosferă, povestea capătă și tensiune până la ultima frază, în care totul devine frustrant de explicit. Și cum "repetitio mater studiorum est", reiau ce scriam la primul text: "Show, don't tell". Adică, "nu-mi spune că luna strălucește; arată-mi strălucirea ei dintr-o bucată de sticlă spartă" - Cehov.
Până data viitoare, spor în toate, inclusiv la scris și nu uitați partea aia cu 1% inspirație, 99% transpirație.