Nimeni n-ar fi zis că mormanul va fi isprăvit. În fața diversității cromatice chipul curios al copilului fusese lovit de cea mai cumplită oboseală. Așa că mânuțele hoțomane s-au culcușit sub o pătură, sforăind netrebnicul somn. Acum bătrânul stătea-n genunchi, cu buricele degetelor sângerând, nedându-și seama de timp, dar fiecare culoare era pusă cu grijă-n cutia ei. Toate piesele Lego erau deja ordonate. Printre lacrimi își aminti că era singur din ziua în care-și primise unicul nepot la joacă.
Horațiu Dudău
Învelit. Așa, în suflet. Ies printre oameni. E frumos. Să-l vadă lumea. Ei privesc. Am senzația de nenaștere. Cu placenta aproape împuțită, mă tot rostogolesc pe străzi pustii pline de oameni. Am înțeles. E un secol urât, netratabil. Ca o clipire, trec pe lângă mine toți, invocând dragostea de sine. În rest, totul e amendabil. Ei erau uniți, iar eu de unul singur. Aș vrea să fiu zeu, să zdrobesc dintr-un pumn monolitul, să se spargă în oameni. Bucăți de ei. Am rămas uimit de neimportanța cu care m-am născut.
Răzvan Dițescu
Am cinci ani. Merg de ceva vreme pe bicicletă. Azi, tata mi-a zis că sunt bărbat. O să scoatem roțile ajutătoare. Oi fi eu bărbat, dar tot am plâns puțin. Mi-e frică, o să cad. Nu. Nu o să cazi. Ai încredere în mine, așa cum și eu am în tine. Îmi ține bicicleta. Mă urc. Își ia mâna de pe ghidon. Pornim. Cu dreapta ține în continuare de șa. Îl aud cum aleargă în spatele meu. Deodată-i liniște. Pașii lui nu se mai aud. Mă uit degrabă-n spate. E departe. Zâmbește. Pedalez singur. Pedalez singur. Libertate. Libertate.
