În cele ce urmează, Mihai Buzea (n. 1971, a publicat până în prezent articole în presa culturală, plus nouă romane. Cel mai recent: Tarot la Polirom, 2023) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Parizer, Două femei, Relaxare și Misiune imposibilă - toate textele aici.
*
Am fost în România în acest iulie ce de-abia trecu. Am de acolo două povești cam tristulene, din care am scos două sfaturi pentru voi, cei care scrieți aici; sfaturile nu sunt nicidecum geniale, dar de mai mult nu sunt eu în stare.M-am dus întâi la Sibiu ca să fac lansarea unui roman, lansare care a ieșit foarte bine (au fost 14 oameni în public, față de cei 9 care au fost anul trecut, la Oradea), iar apoi am socializat cu scriitorii sibieni: Ionuț Cheran, Krista Szöcs, Victor Țvetov, Marin Mălaicu-Hondrari, Radu Vancu. Discuțiile au fost chiar foarte interesante, m-am ales cu o grămadă de informații nou-nouțe, am simțit că a meritat din plin. Am ajuns apoi la București, unde am socializat cu scriitori pe care îi știam deja: Cezar Amariei, George C. Dumitru, Bogdan Răileanu, Tudor Ganea, Alina Voinea, Ramona Marin. Și cu aceștia am avut discuții pline de miez, nelipsite desigur de mici controverse amicale: am avut și avem păreri complet opuse într-o mulțime de chestiuni literare. Ceea ce e perfect normal, legal și nici măcar nu-ngrașă. Bun, am terminat cu poveștile tristulene. Acum, sfaturile.
În primul rând, atât cât timpul vă permite, încercați să citiți și scriitori români. Din toate discuțiile a reieșit cam același lucru - scriitorimea citește în draci, desigur în limba engleză. Excepție face desigur Marin Mălaicu-Hondrari care citește în spaniolă, dar el a fost dintotdeauna un original. Necazul cu cititul ăsta în engleză este următorul: te pregătește pe deplin să poți discuta literatură cu orice planetar vorbitor de engleză, dar nu te pregătește pentru viitoarele discuții cu scriitorii români. Și care-i necazul? Păi, necazul e că scriitorii români sunt exact ca orice alți scriitori din lume: vor să li se vorbească numai și numai despre cărțile lor, despre "opera" proprie. Le vorbești despre altceva, i-ai pierdut. Încep să caște. Iar după ce agapa se încheie, afli că respectivul scriitor te categorisește de "tâmpit" și de "ignar". Și tu ce crimă ai comis? Nu i-ai citit opurile, asta-ți este crima!
În al doilea rând (care se leagă evident de "primul rând"), veți intra, mai devreme sau mai târziu, în lumea literară. Evit să pun sintagma între ghilimele. Veți publica, atunci când va sosi clipa fiecăruia. Iar apoi veți avea de organizat lansări, ca să dați cărții o șansă, o minimă șansă la vizibilitate (altfel, să-ți lași cartea la mâna norocului... nu e chiar OK. E cartea ta, e puiul tău, cum s-o lași așa, singură pe lume?) Și nu veți avea nevoie doar de public la lansări; veți avea nevoie și de recenzii, de cronici de întâmpinare, în revistele care mai apar pe hârtie (puține) și în cele on-line (multe) Cu alte cuvinte, veți avea nevoie de scriitorii români.
Sună destul de urât și aproape infracțional ce vă spun acum. Totuși, asta e părerea mea. Poate e greșită, nu știu. N-am venit cu ea de-acasă, ci am deprins-o din experiență, din "castanele" încasate în ăștia 20 de ani de când scriu și public. În acest punct, unul dintre voi mă poate întreba: "Buzea, tu ești nebun? Ne sfătuiești să ne băgăm în găști?!". Bref... da. Asta vă sfătuiesc. Să vă băgați în găști.
Parizer
1. Grămezi anoste de resturi îndesate, oase, degete, picioare, mădular erect secționat la timp, fălci încă rotunjite de la obraji groși, toate sunt malaxate în cuva imensă. Am adăugat nițică apă, gelatină și câteva legume. Pentru gust, sare și piper. Apoi în mațele bine spălate și golite am introdus pasta obținută. I-am zis că îl mânânc cu fulgi cu tot dacă se atinge de fiica mea. Poliția încă îl mai căută pe abuzatorul ei. Azi am să-i vizitez părinții netrebnicului să le livrez mezelul mult dorit. (George Dometi)
Foarte bine. Crimă. Răzbunare. Asasinat. Canibalism. E bine, e literatură, e forță. Aș scoate "anoste", "nițică" și "mult dorit"; mi se pare că strică, în loc s-ajute.
2. Pe fetiță eu am învățat-o să mănânce parizer deși, inițial, nu-i plăcea. Era mică și-i spuneam povești despre acțiuni trăite și finalizate cu pâine caldă și parizer, așezate pe ziar și mâncate la grămadă, care și cum apucam. Devenise obicei ca duminica seara să aduc o pâine fierbinte acasă și 250 g de parizer. Mâncam cu poftă doar noi, ne bucuram, ne hlizeam și îi spuneam istorioarele mele. Acum nu pot mânca parizer singur pentru că nu are gust și savoare fără ea, iar pâinea s-ar răci cu lacrimi. (Aurelian Țolescu)
Aș scoate doar "singur" și "savoare", atât.
3. În timp ce îl încurajam, el îmi zâmbea. Vlade, n-are rost, știu ce m-așteaptă. Totuși, vreau să faci ceva pentru mine. Din cauză că slăbise foarte mult și îi căzuse părul, ochii păreau aproape ieșiți din orbite. Abia vorbea, semn că boala îl obliga să folosească un număr limitat de cuvinte. Prietene, ia de la tonetă un ziar de sport, apoi treci pe la supermarket și cumpără vita Kobe a studenției noastre. A, să nu cumva să uiți de muștarul cu hrean. Vreau să mă simt, din nou, un tânăr cu planuri de viitor. (Vlad Mușat)
M-a atins. Nu am nimic de comentat. În septembrie 2023 mi-a murit un prieten, iar eu n-am putut nici măcar să fiu Vlad: a murit singur, eu eram aici în Belgia.
4. La zece ani vrei două felii de parizer. La douăzeci de ani e normal să vă doriți două camere în loc de una, iar la treizeci de ani, dacă nu s-a întâmplat deja, se fac planuri pentru o a doua mașină. La patruzeci de ani vreți două băi. La cincizeci de ani e aproape obligatoriu să vreți două concedii pe an. La șaizeci de ani vreți două dulapuri. La șaptezeci de ani vreți două vieți. La optzeci de ani vreți patru sicrie; două să le dați în chirie. La nouăzeci de ani vrei două felii de parizer. (Horia Uifăleanu)
Sunt absolut împotriva eseurilor în literatură - le consider "burți" - dar acest autor a reușit. Iar un text scris la persoana a doua plural e greu de făcut, deci reușita este cu atât mai valoroasă. Aș scoate doar cuvântul "aproape".
5. Fereastra de la etajul opt e poartă spre cer. Dincolo de ea palpită zborul păsărilor, vuiesc avioanele, călătoresc norii. Lumea, așa cum o știau, a rămas jos. Corporatiști absenți, părinți trăgând de mână copii, șoferi înjurând alți șoferi, claxoane și praf. Dincoace timpul s-a oprit. Un perete alb. O noptieră pe care stau aliniate cutii și sticluțe. Alături, pe o farfurie, un cub de unt și o felie roz de mult uitate. În patul alb, fetița mare și fetița mică numără norii. Să nu plângi, mamă, deja mă simt mai bine. (Carmen-Ecaterina Ciobâcă)
Ca la fiecare text al doamnei Ciobâcă, nu am nimic de adăugat sau de sugerat în privința stilului; doamna Ciobâcă are un stil deplin format. Mi-a plăcut enorm "fetița mare și fetița mică", iar finalul este, ca de obicei, excelent.
Două femei
1. Plaja se întindea cât vedeai cu ochii, dar ai mei se opriseră pe abdomenul și pectoralii săi. Luceau în soare precum nisipul ce începea să mă ardă. M-am băgat în seamă cu el și nu mai știu ce pretext i-a dezvăluit dantura perfectă. Am prins curaj, aproape convinsă că aveam asigurată continuarea. Părea din ce în ce mai interesat, deși nu vedeam exact ce privea dincolo de ochelari. Cu siguranță sânii mei. Punctul culminant nu s-a lăsat așteptat și întrebarea m-a lovit precum un val nemilos: Mama ta este singură? (Neti Niculae)
Textul are farmecul lui stângaci, dar i-am dat primul loc pentru că așa am avut eu chef. Mă duc mâine la mare, în Portugalia, și o voi căuta cu insistență pe mama doamnei Neti Niculae; în fond, cât de mare poate fi o plajă la un ocean?!
2. Și, cum vă povesteam, șeful de trib m-a trimis în Abakaliki, la 30 km distanță. Am pornit la drum emoționat ca un adolescent. Urma s-o văd pentru prima oară pe femeia de care mă îndrăgostisem online, o nigeriancă căreia îi trimisesem toți banii. La intrarea în sat două puștoaice chicoteau. Ai venit după Abeokuta? Da, am răspuns plin de speranță. Au picat pe jos de râs și mi-au făcut semn în direcția unui palat. În fața lui, o mulțime de oameni albi furioși. Pe o plăcuță scria: construit din fonduri europene. (Camil Popescu)
Genial! Fără "oameni". Acela e singurul cuvânt în plus, din întregul text.
3. Intru tăcut în camera rece. Pentru prima dată, port costum. Cămașa albă îmi vine de minune, dar n-am aer. E închisă până la ultimul nasture. Ele două sunt pentru prima dată față-n față. Nici nu plâng, nici nu țipă. Mă privesc de sus. Eu am înțepenit. Pe ea am iubit-o mult. Pe cealaltă tot mult, dar mai puțin. Parcă se vede o mulțumire pe fața lor, ceea ce mă intrigă. Simultan, zâmbind, mă împing înăuntru. Rămân pe veci cu impresia că parcă le-aș fi făcut un bine. Sau cel puțin ăla care a dat cu mașina peste mine. (Horațiu Dudău)
Aș înlocui "ăla" cu "cel", atât. Textul m-a cucerit cu două clou-uri: "Pe cealaltă tot mult, dar mai puțin" și "Parcă se vede o mulțumire pe fața lor". Da, autorul se pricepe la femei.
4. La Bookfest, o cititoare vigilentă a ajuns la un stand unde se lansa cartea unui debutant. Prozatorul i s-a părut drăguț, dar titlul i-a tras un semnal de alarmă: Eu, două femei și niciun câine. A căutat câinele capitol după capitol, dar nu i-a dat de urmă. A sesizat pe loc Protecția Animalelor. Știu cine este agresorul. Poliție, amendă și pușcărie scrie pe el. Art. 25 Sancțiuni, Lege 205/2004. Face un debut de minim 3 luni, până la 1 an. Încătușat, scriitorul a apucat să strige: E la pagina 251. (Laura Stanciu)
Îl și văd pe Nicolae Popescu săltat de mascați, luat pe sus în timp ce se zbate ca un caras în undiță și zbiară pițigăiat, să se-audă în tot Târgul: "E la pagina 251! E la pagina 251! Lăsați-mă, dați-mi drumul, că e la pagina 251, pe onorul meu că e!".
5. Vera iese din casă, o vede. Îi vine să se-nfigă în părul rar, mov, al Gildei. Respiră adânc, yoga, zen. Se apropie de ea: auzi, Panfil al tău nu prea mai poate. Nici Pric al tău. Păi și noi ce facem? Tot șmotru, mâncare, spălat nonstop? Noi nu mai trăim? Hai să plecăm în lume. Se iau de mână, strigă: drepturi pentru femei, jos bărbații. Se-aude telefonul Verei. Vai, e Pric, n-am făcut mâncare și ăsta are palma grea. N-am verdeață de ciorbă. Nici eu. Hai la piață, îmi iau sacoșa. Ne vedem într-un minut la tramvai. (Nicolae Popescu)
Nu sunt impresionat de părul mov al Gildei, dar sunt impresionat că este "rar". Păi dacă-i rar, înseamnă că Gilda e la menopauză și Vera la fel, ceea ce dă o altă greutate textului (alta decât cea dată de faptul că Pricop și Panfil nu mai au erecție; nici unul, nici altul). În privința strigătului, l-aș prelucra doar oleacă: "Drepturi pentru femei, jos bărbații, e la pagina 251!".
Relaxare
1. Când acul mi-a spart vena, precum un anofel avid de sânge albastru, am știut că nu e nimic nobil în asta, dar după nici zece secunde, în mine au început să zboare fluturi reciclați, neuronii mi s-au transformat în mii de galaxii, organele au început să-mi ia foc, prin urechi au țâșnit arteziene amestecate cu minerale și carbon, iar nările mi-au fost invadate cu mirosul florilor de pe mormântul tău. Degeaba sunt prinț dacă nu pot fi cu tine, mi-am zis, și am împins acul și mai adânc. Așteaptă-mă. (Arthur Ianoși)
Mda. Drogurile. Injectabilele. Fericirea din seringă. Adevărata, ultima relaxare. Am pus textul pe locul întâi pentru că e singurul, din tot calupul, care leagă relaxarea de heroină (sau ce-o fi, că nu mă pricep).
2. Aveam 2 ani și bunicii mă luau în fiecare zi pe la ei. Bunica zicea că se simte iar mamă. Mă pupa apăsat și îmi făcea prăjituri. Bunicul mă ducea în parc să mă joc. Se uita după mine ca la comoara familiei. Galant, mulțumea femeilor care îl întrebau dacă sunt fiul lui. Întotdeauna mă aducea acasă pe umeri și apoi dormeam la prânz, obosiți. Zicea că somnul mă ajută să cresc mare. O dată a dormit mult și bunica a început să plângă. Au fost toți foarte supărați pe el și de atunci nu l-am mai văzut. (Caterina Tudorache)
Destul de originală abordarea... copilăria mică văzută ca singura vârstă a "relaxării". Nu sunt deloc de acord, dar totdeauna originalitatea merită răsplătită.
3. Nu sunt relaxată. Munca e solicitantă, timpul e scurt și singura bucurie, până seara când stau cu copilul, e să bag în mine. Dulciuri. Mă liniștesc și mă bucură. Gusturi diverse, Nutella, napolitane, prăjituri, creme, e groaznic, dar mă liniștesc cu prețul unui stres imens. Devin, cu fiecare zi ce trece, cât dulapul mare din odaia bunicii. Nu pot apela la nutriționiști pentru că nu pot să respect reguli. Dar acum sunt dură, pe pat de spital și aștept să-mi taie stomacul. Să vedeți acum relaxare. (Aurelian Țolescu)
Religia este opiul popoarelor - așa zicea Marx. Sau Engels, enfin. A venit Hemingway și le-a zis că-s proști: "Pâinea e opiul poporului!". Evoluționist vorbind, el are dreptate, nu ăia doi, cu religia lor.
4. Mi-am revăzut prietena după mult timp și din una, în alta, am început să-mi vărs tot oful adunat. Turuiam întruna, ea asculta tăcută și asta mă liniștea, dar îmi și dădea apă la moară. După o vreme, am observat că-și dă ochii peste cap absentă. Mă așteptam să-mi spună, cum obișnuia: relaxează-te, dragă, respiră adânc, însă nu zicea nimic, doar își mișca ochii haotic în orbite, ceea ce m-a făcut să tac, stânjenită. La un moment dat, și-a scos căștile din urechi și m-a privit: ce ziceai? Ia, ascultă ceva fain. (Ana-Maria Butuza)
Am avut până acum drogurile, copilăria, dulciurile, acum avem muzica. Nu știu ce să zic. Poate merge, la unii oameni. La mine nu merge. Din text aș scoate doar "absentă" și "haotic", atât.
5. Nu așa își imaginase viața cu el. Ea îi oferise totul. El accese de furie, păreri de rău și jurăminte de iubire. Copiii au transformat-o în leoaică. Îndura. Lacrimi. Violență. Teroare emoțională. Pe plajă ea și copiii îi repugnau. Cu ochii injectați de tăria berilor ingerate, privea galeș alte femei. Dacă mai scoate un sunet ăsta micu' îl omor aici, pe plajă. A plecat cu copiii și lacrimi amare pe obraji. Noaptea aceea a fost liniște. Spre ziuă, marea a adus la mal, trupul unui bărbat. Neidentificat. (Iulia Stavre)
Textul ar fi fost mult mai bun fără "neidentificat" și "cu ochii injectați de bere" în loc de "cu ochii injectați de tăria berilor ingerate".
Misiune imposibilă
1. Credeam că tata este circar, mama îi spunea că jonglează și face echilibristică la greu. Eu îl iubeam mult, îmi spunea povești și râdeam iar mama-i zicea clovnule, mereu inventezi. Stăteam tăcut între ei și-mi băgam mâinile în palmele lor ca să îmi simtă pe-acolo inima cu toată iubirea din ea. De-aceea nu pot să spun la cine vreau să rămân, cum mă tot întreabă doamna asta. Și cu mama și cu tata, urlu cu unghiile în carne, sper să se vadă cum inima mea picură sânge, dar doamna e iritată că-i atâta circ la un divorț. (Andra Toropoc)
Parcă "iritată" e prea mult. Pentru vocabularul unui copil, adică. Poate "enervată" sau "supărată" ar fi fost mai potrivite.
2. În arta crimei, granița dintre posibil și imposibil, dintre ce poți să omori și ce te poate ucide, e desenată cu o tușă groasă. Se vede de la o poștă. Iar Lee nu era orb. Dar acum tocmai asta era problema. În fața ochilor avea cea mai încântătoare ființă care-a urcat vreodată pe tocuri. Cerb în bătaia farului, nu-și putea dezlipi privirea de la buzele pe care fiecare cuvânt se făcea cântec. Doar creierul, vinil zgâriat, îi repeta cu majuscule prima poruncă. Să nu ucizi o pasăre cântătoare. (Ionuț Morariu)
Am eu o problemă psihică, dar măcar o recunosc: m-apucă damblalele când dau peste metafore. Pentru mine, metafora în proză e ca ananasul în pizza, sau ca zahărul în salata de roșii (ardelenii comit oroarea asta, că nu le place oțetul!). De aia nu știu ce să zic despre "Cerb în bătaia farului" și "creierul, vinil zgâriat". Poate ar trebui să consult un medic de specialitate.
3. De când i s-a prăpădit nevasta, îl zăresc mai rar prin curte. Uneori, schimbăm câteva vorbe. Ni le aruncăm peste gard, apoi ne întoarcem în singurătățile noastre. Două mulțimi vide, tangente la același gard. O singură dată l-am sărit. Demult, înainte de Marea Schimbare, când m-am urcat în cireșul lui. Nu m-a certat, ba chiar m-a ajutat să cobor. Simt și acum pecetea palmelor lui pe sânii abia înmuguriți. Mi-aș dori să mă-ntrebe cum arată bărbatul pe care-l aștept de-o viață. I-aș răspunde simplu: ca tine, Simioane. (Paul Dârvariu)
Acesta e cel mai puțin Dârvariu dintre toate textele scrise de Paul Dârvariu până acum. Și cel mai reușit. Felicitări!
4. Transpirată, strâng rufele, spăl vasele, fac curat în bucătărie, unde el își vede liniștit de cafea. Fiori plăcuți îmi străbat de sus până jos corpul și pielea mi se face de găină doar la gândul că va avea și el inițiativă în această dimineață. Îmi soarbe pofticios fiecare mișcare, iar eu cu o privire ce arde mai tare decât soarele, îl urmăresc să văd ce face. Se-nvârte-n stânga și-n dreapta, nimic. Supărată, ies din bucătărie, dar înainte îi las pe frigider bilețel: iubire, duci și tu GUNOIUL ăla?. (Varinia Mitrea)
Foarte greșită folosirea majusculelor la cuvântul "gunoiul". Scris cu minuscule, era perfect.
5. La cursul ăsta de scriere creativă eu vă dau teorie și bibliografie la greu, dar să știți că deși sunteți mulți care simțiți nevoia să puneți mâna pe condei, degeaba o faceți, pentru că vă spun eu, tot ce a putut fi scris s-a scris deja, nu e nimic de adăugat, precis că în fundul Chinei e unul care a scris exact ce scrieți voi, nu e ca pe vremea lui Balzac și Tolstoi, că ei aveau toate temele libere, în condițiile alea ce mare lucru era să devii faimos? Apropo, sper că veniți mâine la lansarea noului meu volum. (Marilena Demian)
Doamnă Demian, vă voi pârî la Cristi Fulaș. Ca să știți și dumneavoastră de ce eram poreclit "Pârâcea" în clasele primare.