Ura aglomerația. Toată nebunia aia dinaintea sărbătorilor, falsa beatitudine, promisiunile, mai mult sau mai puțin tacite, de a fi mai buni, goana după cadouri, statul la coadă, pentru că întotdeauna plătea numerar, îi era din ce în ce mai clar că trebuie să învețe să comande online, cu livrare la domiciliu. Îi plăcea să congeleze pâinea. Și cafeaua. Când deschise lada frigorifică, realiză că era plină. Ochii ei deschiși deveniseră de un albastru sticlos. Era singura pe care nu o tranșase. Iubea să o aibă întreagă.
Ana Maria Dobre-Nir
Bunica se uita la copilă cum se bucura de înghețata cu fistic, când cerul s-a umplut de drone. A început să tremure, dar nu-și dorea s-o sperie. Sunt păsări, mamă, nu te speria, i-a spus fetiței, cu glas tremurând. Mergem spre casă. Trebuie să ne grăbim un pic. A luat-o de mână, iar căldura palmei ei mici a liniștit-o pentru câteva clipe. Se ruga în gând. Să mai aibă o casă, să-i fie copiii în viață, să nu le fie ăsta sfârșitul. Cu fiecare pas făcut, lumea se pierdea sub o perdea de foc, iar inima i se stingea.
Elia Ghinescu
Privi jarul încă mocnind, fără putere. Își scoase palmele din mânecile lungi, îmbrățișându-și umerii. Un soi de frig se furișă în inima ei, ca o umbră. Carnea i se întări pe oase, oasele i se sudară între ele, devenind un ghețar compact de țesuturi inerte. O încremenire în dezamăgire, neputând porunci inimii să bată, aerului să intre sau sângelui să curgă. Auzul i se ascuți. Pași apăsați loveau în fiecare treaptă a scărilor dinspre beci. Nu vine nimeni de-acolo, el nu va urca niciodată aici, totul e în mintea mea.
