Soarele topește asfaltul, sunetele, timpul. El se duce la fereastră, trage perdeaua apoi revine la mine și mă cuprinde toată. Aproape că mă pierd în palmele lui mari. Nu stă deloc pe gânduri, începe să mă lingă cu o poftă nebună. Pe vârful nasului are dulceață, siropul i se prelinge pe degete, de pe buze îi alunecă pe barbă, îi picură pe piept. Mă termină rapid. Șterge cu vârful limbii marginea cornetului și ultimele picături cu gust de căpșuni. Sper să nu mă schimbe niciodată cu una de vanilie.
Dan Banu
Păsările au căzut pe rând într-o linie dreaptă de-a lungul hotarului satului. Aveau ochii uimiți și gâtul frânt. Printre ele au început să se adune frunze uscate în suluri groase. Și vântul părea a se întoarce îndărăt dintr-acolo. Ziua oamenii discutau speriați în piața mare, iar seara se așezau la teveu privind cum lumea se duce de râpă. Înghețată la capătul satului, speranța lor spre o lume mai bună, ca un perete de cristal înalt până la cer de care se loveau și păsările și frunzele și vântul.
Lucian Pătru
N-am condiție fizică. Nici psihică. Aproape că nici umană. Îmi dai un țânțar și ți-l fac armăsar cât ai zice pește, doar cu puterea gândului. Dar mă cam dor picioarele. Într-un fel, e logic, dacă nu-i cap. Chiar dacă sunt modest, nu mă laud cu asta. Când sunt la putere, dacă îmi dai infinitul, ți-l împart la zero. Unde calc, iarba crește și lângă mine orice-nghețată se topește. Arar doinesc cu glas de mierlă, și-atunci o scoică naște-o perlă. Bașca, am și două mâini cu care-mi șterg buzele de murele imaginației.
