Cel care nu mai vede este adevăratul iubitor de lumină. Singurul care, în spatele unor ochi stinși, poartă o boltă. Acolo sunt stele pe care nimeni altcineva nu le-a văzut. Amintirea luminii e o formă terapeutică a singurătății. Poate că unii dintre noi suntem copiii unui zeu mic și orb, care a așezat lucrurile cât a putut de bine, din amintirea unui paradis pe care l-a văzut când era copil. Poate suntem doar curcubee în întuneric, bănuind lumina cu ochii stinși. Copiii sting stelele cu bulgări.
Aurelian Țolescu
Era o mică stea în liceu. Toată lumea-l știa și-l aprecia. Cânta frumos și strângea mereu mulți prieteni în jurul lui, iar gândurile i se îndreptau spre o carieră muzicală. Nu după multă vreme lumea s-a schimbat și el a îmbrățișat o carieră care i-a oferit multe stele pe umeri, uitând complet de arsura pasiunii din tinerețe. Când, pensionar fiind, l-a întrebat un fost coleg de liceu: mai cânți?, și-a dat seama că trebuie să facă ceva. Se străduiește, dar concursul Steaua fără nume nu mai există.
Ana-Maria Butuza
Într-o zi, pe coama stâncoasă a muntelui Zmij, Ewa și Alojzy se certau pentru un fir de praf aurit adus de vânt. Ewa pretindea că e praf de stea, iar Alojzy insista că e doar un fir de nisip. Lângă ei, Witek, marele visător, dansa pe marginea unei corăbii imaginare, strigând că a descoperit o stea fără nume. Nu există această stea, zbiera Alojzy. Tocmai de aceea e fără nume, îi răspunse Ewa, înfuriată. Într-un final, steaua nevăzută căzu în oceanul invizibil, iar cei trei își continuară cearta fără sens.
