Alexandru Armă
Bucureștiul sub bombardamente (1941-1944)
Editura Corint, 2024
Bucureștiul sub bombardamente (1941-1944)
Editura Corint, 2024
Citiți prefața acestei cărți aici.
*****
Intro
Intro
Alexandru Armă (n. 1979, București) este licențiat în istorie și geografie la Universitatea din București (2004). A urmat programul de master România în secolul XX la Universitatea din București. Autor și coautor a 12 cărți. A publicat numeroase studii și articole în diverse reviste de specialitate și a colaborat la realizarea mai multor filme documentare. Dintre cărțile publicate, amintim: Infern deasupra Ploieștiului. Bombardamentul de la 1 august 1943 (2012); Blindatele Cerului. Grupul în est și în vest, 1943-1945 (2013; Premiul "Aurel Vlaicu" al Fundației Culturale Magazin Istoric, 2014); Bucureștiul sub bombele germane, august-noiembrie 1916 (2015; Premiul "George Potra" al Fundației Culturale Magazin Istoric, 2016); Aviatorul Ioan Milu. Biografia unui as (2022); Bombardamentul din 4 aprilie 1944, o tragedie bucureșteană (2024).
Cartea de față este o evocare emoționantă, bine documentată, a atacurilor aeriene din anii celui de-Al Doilea Război Mondial asupra Bucureștiului.
Impactul emoțional și psihologic al atacurilor aeriene din anii celui de-Al Doilea Război Mondial asupra Bucureștiului este deconstruit la o distanță de 80 de ani de prospețimea mărturiei directe. Documentele de arhivă asigură baza unei realități istorice pe care nu o putem surprinde decât în esența profund umană, contorsionată și lipsită de apărare a martorilor români, americani și englezi care au avut șansa de a scăpa de focul bombardierelor americane și engleze. Moartea miilor de civili nevinovați amplifică o vinovăție difuză, resimțită de aviatorii prizonieri (supuși ei înșiși bombardamentelor propriilor camarazi), uimiți de tratamentul bun și civilizat al românilor. Traumatizați de acțiunile militare ale Aliaților și vulnerabilizați de apropierea trupelor sovietice, românii au făcut față acestor momente grele cu profesionalism și empatie.
"Am vrut să ieșim prin scara care duce spre Calea Victoriei, dar nu se putea. Căldura care emana de la Floarea-Soarelui era atât de mare, încât unii au suferit grave arsuri, numai fiindcă vântul și-a schimbat direcția. Cineva a descuiat o ușă blindată, de incendiu, care dădea spre strada Luterană. Era soare, dar nu se vedea bine. Mult fum cu miros specific (atunci aveam să-l cunosc) și fâșii lungi de funingine. [...] Floarea-Soarelui, hotelul Splendid etc. etc. nu mai existau. [...] Ajungând în Piața Buzești, am văzut o mulțime care se înghesuia în jurul unui obiect pe care nu-l puteam vedea. Împins de o curiozitate morbidă, mă apropiam, când din zidul de oameni a apărut, scos de subțiori, un disperat care urla. Înnebunise de ceea ce văzuse! Cu greu mi-am făcut loc prin mulțimea împietrită de oroare." (Gheorghe Jurgea-Negrilești)
Capitolul 2
Bucureștiul în război. Primele bombardamente
Bucureștiul în război. Primele bombardamente
La intrarea României în război, Capitala avea - conform recensământului din aprilie 1941 - 805.001 de locuitori, la care se adăugau alți 187.585 de locuitori din comunele suburbane. Cu aproape un milion de locuitori, Bucureștiul era cel mai mare oraș al țării, acest statut transformându-l în vreme de război într-o țintă pentru avioanele de bombardament inamice[i].
Astfel, cu aproape o lună înainte de intrarea României în război, la București a avut loc un amplu exercițiu de apărare pasivă, prin care Comandamentul Militar al Capitalei a vrut să afle în ce măsură bucureștenii cunosc și respectă măsurile de camuflaj în caz de atac aerian. În seara zilei de 30 mai 1941, pe întreg cuprinsul Capitalei și în comunele suburbane s-au stins toate luminile, iar autoritățile militare și civile au verificat executarea măsurilor de camuflaj pe teren și din aer prin avioane care au zburat deasupra orașului, între orele 21.00 - 24.00.
Rezultatele, publicate în presă, au fost însă nesatisfăcătoare, după ce observatorii aerieni au raportat că în mare parte camuflajul nu s-a respectat, insistând că: "orașul se descoperă prin miile de lumini slabe, dispuse neregulat pe o masă întunecoasă și observate chiar de la 2.500 metri înălțime". Camuflajul nu s-a respectat nici în zonele suburbane ale Capitalei, pe marile bulevarde sau pe șoselele de la periferie, unde majoritatea autovehiculelor au circulat, pe timpul exercițiului, cu farurile necamuflate. Populația Bucureștiului nu luase în serios încă pericolul aerian "ceea ce dovedește - scria ziarul Timpul - că se mai găsesc încă mulți cetățeni neînțelegători ai rostului exercițiului și timpurilor grele pe care le trăim"[ii]. Același ziar avertiza că toți cei care nu au respectat măsurile de apărare pasivă în timpul exercițiului urmau să fie deferiți Parchetului Militar al Capitalei, pentru a fi sancționați.
Ziarele bucureștene au continuat să publice articole în care populația era informată și îndemnată să respecte măsurile de camuflaj în caz de atac aerian. Războiul era aproape, iar Capitala putea deveni oricând ținta bombardamentelor aeriene.
Tot pentru protejarea populației civile, autoritățile militare române au hotărât, cu doar câteva zile înainte de declanșarea războiului împotriva Uniunii Sovietice, ca o parte a copiilor din București să fie evacuați în eventualitatea unui bombardament inamic. Ordinul circular nr. 2424/M emis la 18 iunie 1941 și adresat tuturor departamentelor, precum și Consiliului de Patronaj al Operelor Sociale, de către generalul Ilie Șteflea, în calitate de Președinte al Consiliului de Miniștri, specifica:
Președenția Consiliului de miniștri a luat hotărârea să înlesnească funcționarelor mame de copii să părăsească Capitala, pe timp de șase zile, împreună cu copiii lor. În acest scop vă rugăm să binevoiți a hotărî funcționarele, mame de copii, de serviciul cărora vă puteți dispensa și a le comunica să se înscrie de îndată la circumscripția în raza căreia locuiesc, pentru evacuare. Evacuarea ultimă se va executa, în împrejurimile Bucureștiului, vineri, 20 iunie 1941.[iii]
Bucureștenii au aflat despre operațiunea de evacuare a copiilor din Capitală prin intermediul afișelor cu instrucțiuni care au fost distribuite în oraș "în scopul de a pune la adăpost copiii, ferindu-i de efectele unor eventuale bombardamente aeriene". Totodată, părinții care doreau să-și evacueze copiii din oraș trebuiau să se înscrie de îndată la circumscripția de poliție de care aparțineau, indicând numele, prenumele și vârsta celui mic; copiii mai mici de trei ani trebuiau să fie însoțiți de mame[iv].
Și, la 22 iunie 1941, inevitabilul s-a produs. România a intrat în război alături de Germania. La ora 4 dimineața, la Radio București s-au difuzat Proclamația către țară și Ordinul de Zi către armată ale generalului Ion Antonescu. În Ordinul de Zi către armată, Conducătorul Statului Român și președinte al Consiliului de Miniștri ordona armatei:
Ostași, vă ordon: treceți Prutul! Zdrobiți vrăjmașul din Răsărit și Miazănoapte. Dezrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații voștri cotropiți. Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabiei și codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre.[v]
Regele Mihai, care se afla la Sinaia, a aflat de intrarea României în război de la radio BBC. Suveranul i-a telefonat lui Antonescu să verifice informația, și acesta i-a confirmat știrea.
Vestea intrării României în război a fost primită cu entuziasm de populația Capitalei. Ziarul Universul descria astfel atmosfera din oraș:
Cetățenii sunt pe străzi, cu figurile luminate de importanța marelui eveniment. Smulg ziarele din mâna vânzătorilor sau se îngrămădesc în fața proclamațiilor la colțuri de străzi, citind cu atenție cuvintele de foc ale Generalului... Spre amiază, muzicile militare execută în piețele publice imnuri naționale, în entuziasmul general al populației, care se adună în grupuri compacte pe marile bulevarde și în piețele publice... La un moment dat, Piața Regală devine o mare de capete... În clipa în care posturile de radio transmit Te Deum-ul de anul trecut, imprimat pe plăci, și sunetele clopotelor de la Chișinău, toată lumea îngenunchează.[vi]
Starea de spirit a populației era aproape fanatică, lupta împotriva bolșevismului și eliberarea teritoriilor românești fiind în atenția tuturor locuitorilor Capitalei. Opinia generală era că România purta un război drept și, mai mult chiar, un război sfânt împotriva bolșevismului. Toate ziarele au publicat ample articole despre drepturile noastre asupra Basarabiei și nordului Bucovinei. A doua zi, în București s-a dat prima alarmă aeriană[vii]. Ziarul Universul scria:
Prima alarmă a trecut. Nimeni să nu spună peste o sută de ani că în 23 iunie 1941, când sirenele și-au împreunat glasul lor strident deasupra zumzetului de viață al Capitalei, populația s-a speriat sau era inconștientă de primejdia pe care se obișnuise de mult să o privească în față. [...] În clipa în care cel dintâiu semnal de avertizare sfâșia cu ecouri multiple aerul Capitalei, țipătul lui răzbătea în egală măsură și în auzul atent al locuitorilor și în conștiința solidară a continentului. [...] Nu era o muzică plăcută glasul sirenei de alarmă, dar nici sursă de panică. La geamul caselor, pe stradă sau în tramvai, oamenii îl înregistrau împăcați și după cabrarea involuntară a surprinderii, toate se întâmplau, după reguli stabilite precis. Vehicole se opreau pe partea dreaptă a celei dintâi străzi laterale, locuitorii se îndreptau serioși spre adăposturi, circulația se oprea și între cer și pământ nu mai mișca decât vântul ușor care leagănă holdele și pază înălțimilor, fluturată din aripi. Am crezut odinioară că trebuie timp îndelungat ca populația unui mare oraș să se deprindă cu un asemenea exercițiu de disciplină și, iată, au fost de ajuns câteva ore. Avantajul civilizației acesta e: suportarea imediată și totală a oricărui risc.[viii]
Piloții români care se aflau în dispozitivul de apărare al Capitalei au decolat la alarmă. Toți erau nerăbdători să întâlnească inamicul. Iată ce nota adjutantul stagiar aviator Vasile Truică, din Grupul 6 Vânătoare:
Fiind într-o unitate pentru apărarea Bucureștiului, am decolat la alarmă de 3 minute, căci se anunțase o mare formațiune de avioane inamice din direcția Mizil. În timp ce luam înălțime, îmi imaginam felul cum voi ataca acea formațiune și chiar că aș fi doborât două sau trei din acestea. După circa 10 minute, patrulam în jurul Ploieștiului, dar, cu toate că eram foarte atent, nu vedeam niciun avion inamic, în orice punct îndepărtat de pe cer mi se părea a fi un avion inamic. După 30 minute de zbor am venit la aerodrom foarte dezamăgit, dar consolându-mă cu gândul că va trebui să întâlnesc inamicul în misiunea următoare.
La 24 iunie 1941, în cea de-a treia zi de război, s-a înregistrat prima încercare a aviației sovietice de a bombarda Bucureștiul. La ora 18.40, trei avioane sovietice, venind dinspre Urziceni, s-au apropiat de Capitală. Aviația de vânătoare româno-germană s-a ridicat în aer, iar avioanele inamice s-au retras, fără să accepte lupta[ix]. În București s-a dat din nou alarma. Scriitorul Mihail Sebastian nota:
Prima alarmă serioasă. (Au mai fost ieri vreo două, dar nebăgate în seamă.) Astăzi au tras tunuri și mitraliere. Cei care au fost pe stradă pretind că au văzut două avioane "negre" (?) zburând la mare înălțime. Totul n-a durat decât vreo 15-20 minute. În casă fiind, n-am avut niciun fel de îngrijorare. Se pare însă că pe stradă au fost momente de panică. Dar ne vom obișnui cu asta.[x]
În dimineața zilei de 26 iunie, între orele 5.30-7.00, a avut loc primul bombardament sovietic asupra Capitalei. Istoricul Constantin I. Kirițescu nota:
În zorii zilei de 26 iunie, urletele sirenelor de alarmă, amestecate cu simfonia sinistră a exploziei bombelor aruncate din avioane și acelea ale apărării antiaeriene, vestesc pe locuitorii Capitalei că războiul aerian împotriva pașnicilor cetățeni a început. Oamenii mai vârstnici încep să-și reamintească de ceasurile de spaimă trăite cu 25 de ani în urmă. Teatrul celui dintâi atac aerian asupra Bucureștilor a fost cartierul din jurul Mitropoliei: case sfărâmate, oameni uciși în locuința lor, străzi desfundate căscând pâlnii enorme pline cu apă revărsată din canalele sparte. E doar modestul prolog al unei mari tragedii; nu se bănuiește care va fi groaznica desfășurare a actelor viitoare.[xi]
Primul atac s-a produs între orele 5.35-5.50, când trei avioane sovietice, venind dinspre Buzău, la o altitudine de 6.000 de metri, au lansat asupra Capitalei opt bombe, dintre care numai cinci au explodat. O bombă a căzut la întretăierea străzilor Vâlcov cu Negoiu[xii], unde a distrus o conductă de apă potabilă, a avariat câteva case și a ucis o femeie. Alte două bombe au căzut pe Calea Piscului[xiii], la nr. 3 și nr. 7, distrugând două case[xiv] și rănind o persoană. Cea de-a patra bombă a aterizat pe Calea Văcărești, la nr. 215, distrugând o altă casă și rănind câteva persoane. Ultima a explodat distrugând Fabrica de Tâmplărie Marinescu[xv], aflată pe Calea Văcărești, la nr. 252[xvi].
Cel de-al doilea atac s-a derulat între orele 7.00-7.15, când bombardierele sovietice au lansat alte șase bombe. Acestea au căzut pe strada Sfinții Apostoli, la nr. 78, unde au distrus un imobil cu trei etaje, fiind ucise trei persoane și rănite alte trei, și pe strada Sfânta Maria, unde au lovit în plin o casă, declanșând un incendiu puternic. O altă bombă a fost găsită neexplodată în strada Cuza Vodă[xvii].
Conform datelor oficiale publicate în presă, avioanele sovietice au lansat în total 14 bombe, provocând patru morți, 12 răniți, distrugând șase imobile și avariind alte trei[xviii]. Autoritățile susțineau că două din cele trei avioane care au atacat Bucureștiul au fost doborâte de aviația de vânătoare[xix]. Un aparat inamic s-a prăbușit, cu foc la bord, în apropierea Fabricii Malaxa, iar celălalt a căzut în afara Capitalei[xx].
Răniții din bombardament au fost transportați la Spitalul Brâncovenesc, unde au fost vizitați, a doua zi, de Mihai Antonescu. Ziarul Timpul consemna:
Ieri după amiază [27 iunie 1941 - n.n.], d. Mihai Antonescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri, a făcut o vizită la Spitalul Brâncovenesc, unde a fost primit de d-nii profesori dr. Iacobovici și Cristide. D-sa a mers la paturile răniților, a stat de vorbă cu ei, i-a mângâiat și le-a împărțit daruri, reaprinzând în inimile bieților oameni, zguduite poate de nenorocirea care i-a lovit, flacăra nădejdii și a încrederii. D. vicepreședinte al consiliului a dat apoi medicilor dispoziții pentru îngrijirea răniților.[xxi]
După ce a părăsit spitalul, oficialul român a vizitat și una din străzile lovite de bombe.
În aceeași noapte, în Capitală s-a dat din nou alarma. Scriitorul Mihail Sebastian nota în jurnalul său:
12 noaptea. A patra alarmă aeriană de azi [26 iunie 1941 - n.n.]. Primele două, aproape în continuare, au durat de la 5 1/2 dimineața până la 9. Bombe au căzut în cartierul nostru, pe strada Sfinții Apostoli, colț cu Rahova. Prima mare bubuitură a fost însoțită de o flacără scurtă ca un fulger. Sunt morți și răniți, dar nu se știe exact câți. Nu a fost un atac de amploare și cred că s-a bombardat cam la nimereală.[xxii]
În noaptea de 26 spre 27 iunie 1941, bombardierele sovietice au încercat din nou să ajungă deasupra Capitalei. Între orele 25.55-0.55, s-a dat prima alarmă aeriană. Patru avioane inamice venind dinspre Giurgiu s-au îndreptat spre București, dar din cauza camuflajului acestea au bombardat comuna Drăgănești -Vidra, din județul Vlașca (azi Giurgiu). Bombele au căzut la 3 km de satul Răsmirești, distrugând un lan de porumb. A doua alarmă s-a dat între orele 1.50-3.50, dar nici de această dată avioanele sovietice n-au reușit să ajungă deasupra Capitalei[xxiii].
O nouă încercare de bombardare a Bucureștiului a avut loc în ziua de 29 iunie. La ora 11.00 o formație de șase avioane sovietice a încercat să survoleze Capitala, dar a fost atacată de aviația noastră de vânătoare. Cel mai probabil, panicate, echipajele inamice și-au lansat bombele la întâmplare în județul Ilfov, lovind șoseaua Dridu-Fierbinți și o casă în comuna Dridu.[xxiv]
Sovieticii au încercat să lovească Capitala și în seara zilei de 1 iulie 1941. Avioanele inamice nu au putut ajunge deasupra orașului întrucât au fost alungate de către artileria noastră antiaeriană. Din presă aflăm că bombardierele sovietice și-au lansat bombele la periferia Bucureștiului, nouă dintre ele căzând la fabrica de cărămidă N. Mareș-Teiu, dar fără a produce pagube, întrucât numai una a explodat. Chiar dacă în oraș nu au căzut bombe, mai multe persoane au alertat panicate autoritățile. Care era motivul?
În timpul alarmei - scria într-un comunicat publicat de ziarul Universul -, parte din artileria antiaeriană a întrebuințat proiectile trasoare, care lasă o dâră de lumină roșie. Aceasta a fost socotită de public că ar proveni din semnalizările făcute de persoane rău intenționate și de aceea s-a produs enervare, îngrijorare și în multe părți chiar panică. Mai mult încă, din cauza deformării vizuale, datorită întunericului, publicul a avut impresia că semnalele luminoase ar proveni chiar din clădirea peste acoperișul căreia zăreau aceste semnale luminoase. De aici nenumărate denunțuri telefonice, care, verificate, s-au dovedit neîntemeiate.[xxv]
Al doilea atac sovietic asupra Bucureștiului a avut loc în noaptea de 14 spre 15 iulie. De această dată avioanele sovietice au reușit să treacă de apărarea noastră și au ajuns deasupra orașului, aruncând numeroase bombe incendiare de calibru mic, care au provocat mai multe incendii în cartierul Dealul Spirii.
Majoritatea incendiilor provocate - scria în comunicatul oficial publicat în presă a doua zi - au fost imediat stinse de agenții de stradă și de public, datorită faptului că locuințele lovite au fost prevăzute cu nisip. Celelalte incendii au fost stinse până la ora 3 prin intervenția promptă a pompierilor. Sunt un mort și un rănit de schije de proiectil, ambii dintre locuitorii care în loc să se adăpostească, așa cum este prevăzut în ordonanțe, au preferat să privească la spectacolul tragerii artileriei noastre.[xxvi]
Tot din același comunicat aflăm că un avion inamic a fost doborât, iar echipajul a fost făcut prizonier. Încă o dată, după acest atac, autoritățile au îndemnat populația Capitalei să se aprovizioneze cu nisip și să curețe podurile de orice material inflamabil. "Fără această precauțiune - scria în comunicat - orice bombă incendiară, care se stinge în câteva clipe dacă este acoperită cu nisip, poate provoca dezastru unui întreg cartier, dacă este lăsată să ardă câteva minute pe locul unde a căzut".[xxvii]
Atacurile sovietice au continuat, dar fără prea mare succes. De cele mai multe ori, alarmele aeriene care se dădeau erau false ori cele câteva avioane sovietice semnalate erau doborâte sau nu atingeau perimetrul Capitalei. În articolul intitulat Populația civilă și bombele sovietice publicat în ziarul Timpul, la 17 iulie 1941, se afirma:
Să recunoaștem, de altfel, că dușmanul nostru de azi nu ne pune la încercări prea grele. Bombardamentele asupra Capitalei și celorlalte orașe dovedesc slăbiciunea esențială a aviației bolșevice, care n-a izbutit în douăzeci și cinci de zile de război să pricinuiască pagube grave, dar a știut în schimb să consolideze moralul unui popor plin de încredere în viitorul României.[xxviii]
La 26 iulie, acțiunile militare pentru eliberarea Bucovinei și a Basarabiei au luat sfârșit. Comunicatul oficial anunța: "Lupta pentru dezrobirea brazdei românești de la răsărit s-a terminat. Din Carpați până la mare suntem din nou stăpâni pe hotarele străbune..."[xxix]. În București, vestea că teritoriile anexate de URSS în iunie 1940 au fost eliberate de armata română a provocat un val de bucurie în rândul populației. Încă de la eliberarea Chișinăului, relevând semnificația momentului, ziarul Universul consemna:
Hotarele ciuntite acum un an au fost reîntregite de ostașul neînfricat al României. După Bucovina eliberată de sub jugul străin acum două săptămâni, iată că, numai după alte câteva zile, cealaltă provincie robită - Basarabia - a revenit la matcă.[xxx]
.Câteva zile mai târziu, o parte din bombele sovietice neexplodate, găsite pe teritoriul Capitalei, au fost expuse la statuia Brătianu. Gazeta municipală din 3 august 1941 consemna:
Comandamentul zonei AA [Apărarea Antiaeriană] București a avut fericita idee de a organiza pe terenul comunal de la statuia Brătianu o expoziție demonstrativă în care s-au așezat, cuminte și fără a mai fi în stare să facă rău cuiva, toate bombele neexplodate, aruncate de ruși pe teritoriul municipiului nostru. Mostre de explozivi din bombele căzute privesc liniștite din niște borcane, de parcă ar fi creierii lui Munteanu Ogaru și ceilalți făcători de rele, din vitrina Institutului Medico-Legal... Înainte ca inginerii și maeștrii Pirotehniei armatei să fi descărcat trotilul din bombe, obiectele cu care boloșevicii țineau să semene moartea, deznădejdea și mizeria în populația capitalei au fost împiedicate să facă rău de apărarea pasivă a orașului, prin măsurile energice și pricepute ce s-au luat din vreme.[xxxi]
La intrare se percepea o taxă benevolă pentru mărirea fondurilor de ajutorare a răniților.
Odată cu înaintarea trupelor române și germane pe frontul de est, atacurile aviației sovietice au scăzut în intensitate. După cucerirea completă a Crimeii și căderea Sevastopolului, în iulie 1942, aviația sovietică nu va mai constitui un pericol real pentru teritoriul românesc.
Despre această perioadă în care bucureștenii au simțit pe pielea lor experiența războiului, prin primele bombardamente aeriene executate de aviația sovietică asupra urbei lor, istoricul Constantin C. Giurescu nota:
În prima lună a ostilităților Bucureștii au fost ținta câtorva incursiuni aeriene sovietice; ele n-au făcut însă pagube materiale mari, nici multe victime omenești. Măsuri de camuflare și de alarmă se luaseră încă de la izbucnirea războiului, în toamna anului 1939; se instalaseră în diferite puncte ale orașului, pe acoperișurile mai înalte, sirene de alarmă - "măgăoaie", cum le spunea mahalaua -, care cu puternicele lor sunete ondulate vesteau apariția avioanelor. Odată cu îndepărtarea frontului, atacurile aeriene încetaseră; ele vor fi reluate în primăvara lui 1944, fiind efectuate, de data aceasta, de aviația americană și engleză,[xxxii]
În Capitală, viața și-a intrat în normal, iar până în anul 1943, deși era război, orașul și-a păstrat farmecul și relaxarea unei metropole care nu părea afectată de ce se întâmplă pe front. Radu Mihai Dimăncescu nota în amintirile sale: "Chiar și în anii de început ai războiului (1940-1943), Capitala își urma ritmul boem, integrând în mod natural prezența militară germană care făcea parte din cotidian. Viața culturală și artistică își urma ritmul, făcând abstracție de războiul care se desfășura încă departe de noi."[xxxiii]
Citiți prefața acestei cărți aici.
[i] Alice Diana Boboc, Mihăiță Enache, Operațiuni de protejare a civililor, în revista Război, nr. 5-6/2017, p. 32..
[ii] Timpul, nr. 1467/9 iunie 1941.
[iii] Alice Diana Boboc, Mihăiță Enache, op. cit., p. 32.
[iv] Ibidem.
[v] Monitorul Oficial, Partea I, anul CIX, nr. 145, Duminică, 22 iunie 1941, p. 3586.
[vi] Universul, nr. 167/24 iunie 1941.
[vii] Aviația sovietică a lansat primele atacuri aeriene asupra teritoriului României imediat după declanșarea războiului din răsărit, la 22 iunie 1941. Bombardierele inamice au încercat să distrugă comunicațiile strategice, rafinăriile de petrol, podurile de peste Dunăre și portul Constanța, fiind vizate în mod deosebit trei regiuni ale României: Carpații de Curbură, Valea Prahovei și Dobrogea. Pentru mai multe detalii vezi: Viorel Gheorghe, Duel pe cerul României, în Dosarele Istoriei, nr. 7(59)/2001, pp. 35-41.
[viii] Universul, nr. 168/25 iunie 1941.
[ix] Valeriu Avram, Viorel Gheorghe, Bombardamentele aeriene sovietice asupra României (iunie-iulie 1941), în revista Document nr. 2(60)/2013, p. 46.
[x] Mihail Sebastian, Jurnal. 1935-1944, Editura Humanitas, București, 1996, pp. 349-350.
[xi] Constantin I. Kirițescu, România în Al Doilea Război Mondial, vol I, Editura Univers Enciclopedic, București, 1995, p. 235.
[xii] Străzile Vâlcov și Negoiu se aflau în zona Theodor Speranția (Raion) - Dristorului, aproape de Bariera Vergului.
[xiii] Actuala stradă Piscului, cu structura și configurația mult schimbate. În 1941, la primele bombardamente sovietice se numea Calea Piscului. Începea din Văcărești, trecea prin fața bisericii Cărămidarii de Jos (Calea Piscului nr. 9), urma profilul Cociocului (Valea Plângerii), urca dealul Mărțișorului și se termina în Șoseaua Olteniței, la intersecția cu Prelungirea Mărțișor. A devenit stradă abia prin anii 1950 și apoi a fost mutilată prin anii 1980, odată cu începerea demolărilor.
[xiv] Cele două case (de la numerele 3 și 7) distruse de bombardamentul sovietic din dimineața zilei de 26 iunie 1941 se aflau, cel mai probabil, lângă actuala biserică Cărămidarii de Jos care se găsea la nr. 9 de pe Calea Piscului de atunci.
[xv] Fabrica de Tâmplărie Mecanică Marinescu D. Vasile producea mobilă și alte articole de tâmplărie. Proprietarul fabricii locuia tot pe Calea Văcărești la numărul 207. După Naționalizare fabrica a devenit, pe rând: Întreprinderea de Produse Finite din Lemn - IPROFIL, Secția I, și Fabrica de Casete Radio și Televizoare, Secția I. A fost demolată la mijlocul anilor 1980, odată cu sistematizarea Căii Văcărești.
[xvi] Valeriu Avram, Viorel Gheorghe, op. cit., p. 47.
[xvii] Ibidem.
[xviii] Universul, nr. 171/28 iunie 1941
[xix][xix] Timpul, nr 1487/30 iunie 1941.
[xx] Valeriu Avram, Viorel Gheorghe, op. cit., p. 47.
[xxi] Timpul, nr. 1486/29 iunie 1941.
[xxii] Mihail Sebastian , op. cit., p. 350.
[xxiii] Valeriu Avram, Viorel Gheorghe, op. cit., p. 48.
[xxiv] Ibidem, p. 49.
[xxv] Universul, nr. 177/4 iulie 1941.
[xxvi] Timpul, nr. 1504/17 iulie 1941.
[xxvii] Ibidem.
[xxviii] Ibidem.
[xxix] Florin Constantiniu, op. cit., p. 376.
[xxx] Universul, 16 iulie 1941.
[xxxi] Gheorghe Parusi, Cronica Bucureștilor, Editura Compania, București, 2009, p. 224.
[xxxii] Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor, ediția a III-a, Editura Vremea, București, 2009, p. 419.
[xxxiii] Radu Mihai Dimăncescu, Amintirile mele între Bonaparte și Domeniilor urmate.