Nimeni nu scapă

Citiți cuvântul înainte al acestei cărți aici.


Boris Vian este scriitorul extravagant care a întemeiat Colegiul de Patafizică, "știința virtualului și a soluțiilor imaginare", frecventat, printre alții, de Raymond Queneau, Eugène Ionesco și Jacques Prévert. Romanul său Spuma zilelor a fost numit "cel mai sfâșietor roman de dragoste din literatura lumii".

Vian s-a născut în 1920 la Paris, a studiat ingineria, dar a avut multe ocupații diverse: scriitor, jazzman, actor, traducător, director executiv la compania Philips și altele. Opera sa, neconvențională și inventivă, cuprinde poeme, teatru, proză scurtă și romane. Și-a publicat (cu mare succes) romanele comerciale sub un pseudonim, Vernon Sullivan. A murit în urma unui stop cardiac în 1959, la doar 39 de ani, în timp ce urmărea proiecția unui film adaptat după unul dintre romanele sale.
Ideea acestui roman polițist, pe care l-a schițat în 1950, i s-a părut lui Boris Vian minunată, pe bună dreptate. Grefat pe un schelet de tragedie greacă, policier-ul Nimeni nu scapă este ingenios, palpitant, plin de referințe la jazz-ul și cinema-ul epocii, dar și o declarație serioasă împotriva războiului. Cel puțin așa este romanul finalizat, după o prelucrare în extraordinarul atelier OuLiPo.

Frank Bolton, colonel american în retragere, revine în țară cu o mână artificială după ce a fost rănit în război, dar nu are parte de liniște și pace nici acum. Una după alta, fostele lui iubite cad victime ale unui criminal în serie. Iar lista femeilor din viața lui se apropie de final...

Primele patru capitole sunt scrise integral de Boris Vian, dar nu i-a fost dat să își ducă la bun sfârșit acest proiect, probabil destinat a fi publicat sub celebrul pseudonim Vernon Sullivan. După șaizeci de ani, moștenitorii lui Vian au încredințat misiunea de a completa romanul grupului OuLiPo (Ouvroir de littérature potentielle), pentru a marca astfel anul centenarului Boris Vian. Scris după sinopsisul lui Vian, Nimeni nu scapă este o operă colectivă pentru care OuLiPo, după cum veți vedea, nu a făcut deloc economie de efecte speciale!


... Ellen Brewster... Ellen Brewster... Ellen Brewster...

M-am trezit cu un tresărit; trenul pornea din nou cu un zvâcnet violent. Oprirea se petrecuse lin, fără îndoială, și nu-mi tulburase somnul chinuit. Pe când ultimele lumini din gară se stingeau în bruma tristă a toamnei, eu mestecam în gol. Aveam un gust cleios în gură, senzație care mi-a amintit trezirea de pe masa de operație, cu două luni în urmă, în Coreea. De fapt, nici n-aveam nevoie de această senzație ca să-mi amintesc operația. M-am uitat la mâna mea stângă. Un obiect frumos acoperit cu piele galbenă. Înăuntru, resorturi și pârghii de oțel care-mi îngăduiau să fac aproape orice. Aproape orice. Ce efect ar avea pe umărul unei femei? Chirurgul nu-și pusese întrebarea asta.
- Aveți o mână puternică, îmi spusese el. Aveți grijă să nu strângeți mâna prietenilor prea tare. S-ar putea să-i răniți.

Ați văzut vreodată proiectile de tun antitanc? Au o carcasă de metal. O rup ca pe un filtru de țigară, cu mâna mea stângă. Cu adevărat o mână foarte bună. Bine făcută. Foarte solidă. M-am uitat la ea cu simpatie. Începeam să mă obișnuiesc cu ea. Mi se părea aproape umană. Cu condiția să n-o pui pe umărul unei femei. O femeie. Ce femeie?... Cine era femeia al cărei nume mi se tot învârtea în cap în ritmul sacadat al roților de tren pe șine?...

O femeie al cărei nume răsuna în craniul meu ca al unei eroine dintr-o melodie populară... Ellen... Ellen Brewster...

Ce Dumnezeu, de ce mă gândeam la această femeie?

Dar mi-a venit să zâmbesc. Nu era o amintire neplăcută. Era amintirea a cincizeci de kilograme de dinamită blondă, rotunjită în cele mai potrivite locuri, tăiată în formă de sirenă până la talie - mai jos, era mai bine; pe mine, personal, solzii nu mă prea atrag. Picioarele lui Ellen...

M-am repezit la numărul din Saturday Evening pe care-l lăsasem din mână și am căutat prima reclamă la un frigider. Aveam nevoie de asta ca să mă pot gândi la tot restul... la ochii ei galbeni ca aurul, la dinții ei - avea de două ori mai mulți decât alți oameni, cu siguranță, atât erau de mărunți; și apoi mi-am amintit ferigile roșiatice din păduricea care mirosea a ciuperci și a mușchi, și soarele un pic distant, și coliba construită de un vânător prevăzător; în coliba aceea era un culcuș din ferigi uscate.

Ellen Brewster... prima fată care... în fine... cum să spun... prima... Eram vecini. Câți ani aveam?... Am numărat pe degete.

Cincisprezece ani. Ca și ea. Pe vremea aceea, eram cam firav. Nu prea aveam mușchi.

Trenul a șuierat cu un urlet la trecerea unui pod de fier, iar eu am tresărit în timp ce zgomotul roților pe șine se amplifica odată cu rezonanța tablelor de oțel. M-am uitat la ceas. Încă zece minute. Black River era de partea cealaltă a fluviului cu același nume, iar noi tocmai trecuserăm pe la Stone Bank, pe malul vestic. Era bine că mă trezisem. Ciudat cum de mă trezisem cu gândul la ea.

Ne cunoscuserăm la petrecerea de ziua lui Lucile Maynard. Acum începeam să-mi amintesc totul. Purtam primul meu smoking; era al tatălui meu. Și-ar fi permis să-mi cumpere unul nou... poate că tocmai de asta își și permitea: pentru că nu cheltuia niciodată doar pentru că-și permitea. De altfel, mama se ocupa cu cheltuiala. Mă strângea smokingul acela. Parcă mă văd, și acum. Cu nodul de la gât care se strâmba cu încăpățânare, cu părul care se încrețea imediat, spre disperarea mea, și-și crăpa carapacea de fixativ... Îmi aminteam living-room-ul lui Lucile, curat ca în irealitatea unui vis... covorul rulat dădea încăperii o dimensiune tulburătoare; aproape toate mobilele fuseseră scoase; mai rămăseseră pick-up-ul uriaș, canapeaua, scaune desperecheate de-a lungul pereților și lumini, multe lumini; toate fetele cu care ieșiserăm altădată la jocuri, la scăldat, la plimbare, care păreau mai dezbrăcate decât în costumul de baie în rochiile lor de gală cu decolteuri timide...
- Frank, dansează cu mine.

Ellen mă privea. Era atât de frumoasă în rochia de muselină galbenă, de culoarea ochilor ei. Era chiar seara în care am șters-o de acolo la cinci dimineața, în mașina părinților ei. Și am ajuns în colibă, pe culcușul din ferigi. Ea plângea și râdea în același timp. Eu mă simțeam rușinat, un pic mândru și un pic protector, și-aș fi vrut să mă duc la culcare pentru că a doua zi era meciul contra echipei lui Johnny Long, iar eu jucam pe post de mijlocaș la deschidere. Dar Ellen era atât de frumoasă încât am sărutat-o, nu puteam s-o văd plângând.

Trenul prindea viteză, iar eu am zâmbit. Încă mă mai cuprindea tandrețea gândindu-mă la Ellen. Eram mai fericit decât cel mai fericit G.I. demobilizat, cu sau fără Purple Heart^[i]; fiindcă, pentru prima oară, tocmai încetasem să mă mai gândesc la cei cinci chinezi pârliți cu aruncătorul de flăcări care mă făceau să mă trezesc scăldat în sudori, noapte de noapte, și a căror imagine mă hărțuia din oră în oră de două luni, de când fusesem adunat de sub un morman de moloz inform, rămășițele adăpostului în care rezistaserăm timp de treizeci de ore în așteptarea ordinului de retragere.

Dar trenul mergea prin America... iar eu ajungeam la Black River - și tocmai îmi amintisem de Ellen Brewster, dulcea Ellen, tovarășa primei mele plăceri de bărbat... unde era ea acum, Ellen? Și oare l-ar recunoaște pe Frank Bolton în acest tip îmbătrânit înainte de vreme, acest tip de treizeci și cinci de ani care arăta cu zece mai mult cu părul lui grizonant și cu riduri la ochi. Mai cunoscusem o mulțime de femei, de atunci, la fel de frumoase și de atrăgătoare - și mult mai experte.

Dar, în timp ce frânele începeau să geamă ca să oprească cele nouă sute de tone de oțel și de carne deplasându-se cu optzeci de mile pe oră, eu zâmbeam pentru că era un semn bun. O luam de la capăt. Fusese o șansă să mă gândesc la Ellen. Memoria îți face genul ăsta de favoruri... Eram fericit că tocmai chipul ei îmi ieșise primul în întâmpinare la întoarcerea mea acasă. De bun augur.

Trenul se opri locului într-un târziu. Gara era oarecum ostilă, scăldată în lumina rece a mercurului. La coborâre se auzea un zumzăit de voci. Mi-am prezentat biletul. Un vânzător de ziare striga titlurile de senzație. Capul a început să mi se învârtă.
- Scuzați.

Omul s-a uitat la mine mirat și, văzându-mi uniforma și decorația, a făcut un gest înțelegător.
- Drumul a fost obositor?

N-am răspuns. Înghețasem de durere și de oroare. Vânzătorul de ziare repeta fără pauză:
- Ellen Brewster, soția divorțată a unui bancher bogat din Black River, asasinată... Ediție specială... Ellen Brewster, soția divorțată a unui bancher bogat din Black River, asasinată...

Memoria mea, da. Memoria mea... sau vânzătorul de ziare din Stone Bank, unde sosisem adormit?

Am împăturit ziarul și l-am pus în buzunar. Prea târziu! Totul era distrus. Întoarcerea acasă în taxi, sosirea în fața gardului înalt din fier negru, mirosul familiar al frunzelor ude pe alei, proaspăt învelite de chiciura alburie, și zgomotul pantofilor mei pe pietrișul din fața peronului, totul dispărea, se retrăgea și-și pierdea consistența în fața dezamăgirii amare pe care mi-o provocase titlul din Courrier. Trecuse mult timp de când n-o mai iubeam pe Ellen; dar abia părăsisem Coreea, țara unde masacrul cotidian era regula vieții noastre, coșmarul trăit cu ochii deschiși, și acum mă pomeneam din nou în mijlocul vărsărilor de sânge, al crimelor și al întregului arsenal sălbatic și grotesc al morții. Niciodată nu mi se păruse valiza mea atât de grea; o lume de gânduri negre și deznădăjduite mi se amesteca în cap. Mașinal, fără să mă gândesc ce fac, am apăsat pe întrerupătorul terasei și am trecut pe lângă ghivecele de călțunași din care nu mai rămăseseră decât frunzele rotunde, disproporționate, și tijele ațoase, îngălbenite. Am deschis ușa și am intrat. La capătul puterilor, mi-am lăsat valiza să cadă. Abia dacă am răspuns la exclamația uimită a lui Vale, majordomul, cu un "Salut, Vale!" descurajat. M-am dus în salon. Un foc zdravăn ardea în șemineu; reflexele lui aruncau câte o licărire roșie pe mobilele în stil colonial pe care mi le reprezentam atât de des ca pe un vis când îmi beam, așezat pe colțul vreunei lăzi, cafeaua făcută în grabă de bucătarul de campanie, incapabil, în ciuda puterii pe care o avea, să facă să pară pasabile veșnicele rații pe care le cunoșteam prea bine, pentru că le mai avusesem timp de trei ani în războiul din '42.

Eram singur în cameră. Dar Vale probabil că apucase deja să ducă în casă vestea întoarcerii mele, pentru că auzeam un zgomot de pași grăbiți coborând treptele. M-am întors mașinal. A intrat Sally, cumnata mea. S-a apropiat de mine și m-a luat în brațe. Încă purta haine negre. Nu ieșise din doliu de când fusese doborât fratele meu, Mark, deasupra orașului Nagasaki la sfârșitul lui iulie '45 de către o baterie anti-aeriană japoneză. Pe atunci Sally avea douăzeci și doi de ani. Acum avea douăzeci și șapte și era chiar și mai frumoasă, cu un ten alb ca laptele sub buclele scurte de aramă și cu ochii ei negri admirabili, atât de prelungi încât păreau mici.
- Sally, am spus eu. Sally. Mă bucur că tu ești prima.
- Frank, uită totul.

Mă privea, îmi observa ridurile, părul, încordarea nervoasă.
- S-a terminat, Frank. Te-ai întors. Și n-o să mai pleci, domnule Colonel.

Încerca să glumească. Avea mâinile reci ca o țigară mentolată. Abia dacă îndrăzneam să o îmbrățișez. Mă gândeam iar la ideea aceea grotescă, din tren. Ce efect ar produce pe umărul unei femei? Am înjurat printre dinți și m-am întors spre foc, ascunzându-mi mâna stângă.
- Frank...

Nu accepta. Trebuia să fiu vesel.
- O să iei bătaie, Frank. Încearcă să fii politicos. N-o mai iubești pe surioara ta Sally?
- Ba da, am spus eu pe un ton neutru.
- Atunci arată-mi un pic de afecțiune fraternă. Am întins brațul stâng.
- Cu asta vrei să te îmbrățișez?

S-a uitat la mâna mea de oțel și piele și s-a schimbat imperceptibil la față. N-a spus nimic. Mi-a cuprins mâna artificială cu mâinile ei și a dus-o la buze. Nu mă așteptam la asta și mi-am retras-o o fracțiune de secundă prea târziu. Apoi am tras-o spre mine cu brațul drept și i-am dat un sărut aproape de ochi. Mi se încălzise inima. Eram acasă, în familie. Asta însemna ceva.
- Mulțumesc, Sally, am șoptit.

Am simțit cum mă strânge cu degetele de braț. M-a sărutat și ea. Apoi, vioaie ca o căprioară, s-a dus la barul mobil din acaju care se afla între cele două ferestre.
- Un highball, Frank?
- Fă două. Nu beau singur.
- Dar ce credeai?

A turnat whisky-ul în pahare mari, a adăugat cuburi de gheață și mi l-a completat pe al meu cu bere de ghimbir; ținuse minte asta.
- Mulțumesc, Sally.
- Să fii iubit, Frank.

Am băut și am pus paharul la loc pe masă cu atâta stângăcie încât s-a spart. Probabil și-a dat seama că era ceva care nu mergea.
- Lasă, Frank, nu-i nimic. Îl chem pe Vale. Ce s-a întâmplat?
- Nu mai spune "Să fii iubit", Sally. Mă face să mă gândesc la ziare. Și prefer să nu mă gândesc la ziare în momentul ăsta.

A tăcut și s-a uitat la mine. Purta o rochie de casă din velur negru care-i punea în valoare sânii perfecți și șoldurile un pic prea mobile pentru liniștea spectatorilor. Era cu adevărat o priveliște încântătoare pe fondul focului din planul al doilea, care trosnea și părea că înjură pe cineva în irlandeză. Dar mi-am amintit titlul din ziar, iar paharul cu highball nu-mi mai tihnea nici pe sfert cât ar fi trebuit. Și brusc mi-a venit ideea.
- Mai fă-mi unul, Sally. Eu o să dau un telefon.

M-am dus la intrare, unde era un aparat. Am căutat în cartea de telefon din Stone Bank. R... Ra... Ro... Rose. N. Rose. 739 Dream Street. Stone Bank. Narcissus Rose, căruia noi îi spuneam Ucigașul. Am format numărul și am așteptat.

În ciuda orei înaintate, încă era la birou, pentru că mi-a răspuns o voce de femeie:
- Domnul Rose e foarte ocupat. Cine îl caută? O voce mată, caldă, plină de armonii grave...
- Bună, Carmen, am spus. Sunt Bolton. Frank Bolton. Cu Ucigașul, te rog.
- A, Frank! a spus ea, insistând pe Frank ca să-mi dau seama cât de mirată era. Cum să nu? Imediat. Domnul Rose e încă aici.

După o secundă, vocea dulce a Ucigașului mi-a murmurat la ureche:
- Dragă... Te-ai întors, deci.
- Narcissus, i-am spus, trebuie să te văd. Mâine. Mâine dimineață. E urgent.

N-a pus nicio întrebare.
- Vino la ora zece, a spus. O să am o jumătate de oră bună numai pentru tine.
- Mulțumesc, i-am răspuns.

Am închis și m-am întors în salon. Dar m-am oprit pe la jumătatea distanței până la șemineu și l-am chemat pe Vale. A apărut imediat.
- Vale, am spus, unde e Ducele?
- Domnul? a spus Vale. E la el în laborator, domnule. Îmi cer scuze... N-am îndrăznit să-l deranjez ca să-l anunț de întoarcerea dumneavoastră. Știți cum e domnul Bolton, domnule.
- Bine, i-am zis eu cu o voce fermă. Vino încoace, roșcato, mergem să-i facem o vizită Ducelui înainte de cină.

În trecere, am luat cel de-al doilea highball și l-am băut dintr-o suflare. De data asta, nu l-am mai spart când l-am pus la loc. Am spart placa de sticlă a barului. Dar din motive cu totul diferite.

Se făcuse noapte de-a binelea și Sally s-a lipit de mine, înfrigurată.
- Ți-e frică? am spus. E vreun bandit pe după vreo tufă de trandafir?

A râs cu un râs cristalin, clar și vesel.

Forma întunecată a tufei de trandafir, luminată ici și colo de câteva flori albe tardive, mai rezistente decât altele, nu ascundea niciun pericol. Doar amintiri ale unor vremuri mai bune și ale serilor de vară în care Sally, întinsă alături de fratele meu Mark, mă flata ascultându-mă cu o ureche binevoitoare pe când îmi încercam talentul de cântăreț amator. Și asta s-a dus; nu te poți acompania la chitară cu o mână de metal.

Ferestruica laboratorului decupa o gaură portocalie în zidul acoperit cu iederă al clădirii. Am intrat fără să facem zgomot; era un vestiar pardosit cu plăci pătrate, foarte simplu; ușa laboratorului era deschisă în capăt pe stânga și m-am oprit în prag. Era cald înăuntru și Sally a scos un suspin de ușurare.

M-am uitat la etajerele încărcate cu cărți și flacoane, la mesele de ceramică pe care se îngrămădeau aparate în dezordine, parțial demontate de pe suporturi, extractoare, pahare Erlenmeyer, baloane și refrigerenți cu forme bizare. Silueta dublă și complicată a unei pompe de vid cu mercur reflecta licărirea rampei luminoase de pe plafon, o lumină galbenă cu vapori de sodiu care colora părul alb al bătrânului așezat la o masă în fundul încăperii. Nu ne auzise intrând și nu se mișca. Am ezitat să tulbur liniștea, ca să nu-l sperii. Probabil că Sally și-a dat seama; mi-a luat-o înainte.

S-a întors spre ușă, a închis-o cu putere și a făcut mergând un pic mai mult zgomot decât atunci când ajunseserăm.
- Tată... ai musafiri.

Silueta imobilă nu s-a clintit. Începeam să mă simt cuprins de o tulburare încă vagă. Am intrat. Sally i-a vorbit din nou,
- Tată... ți-e rău?

Mi-am dat seama ce emoție mă cuprinsese abia după ușurarea pe care am simțit-o văzând tresărirea umerilor lăsați. S-a auzit o tuse ușoară, apoi David Bolton s-a întors. M-a recunoscut imediat și s-a ridicat.
- Frank... tu ești.
- Prima vizită pe care o fac e la tine, Duce.

Mă străduiam să glumesc, dar mă speria cum arăta.

Ce se întâmplase cu tata? Era oare posibil ca în șase luni să se fi transformat în acest bătrân deșelat, cu voce răgușită, acest manechin bâțâit, cu ochi sticloși? Mă recunoscuse, totuși. Unele emoții, fără îndoială, străbat distanțele mai bine decât o fac privirile.

Am strâns mâna slăbită pe care mi-a întins-o și m-am mirat s-o simt atât de ușoară, atât de umedă în același timp, ca mâna unui bolnav. M-am uitat la Sally. S-a uitat și ea la mine, fără să priceapă.
- Înțeleg că te-ai purtat bine?

Unde era totuși sprinteneala omului cel mai fantezist din Black River, celebru pe o rază de cincizeci de mile în jur pentru poantele sale?
- Am făcut ce-am putut ca să le las cât mai puțin din mine, am răspuns.

Mi-a pus o mână pe umăr și abia dacă am simțit-o.
- Îmbătrânim, a spus el. Mă bucur că te revăd.

Tonul și sensul vorbelor lui m-au înghețat. M-am străduit să glumesc.
- Haide, e un pic cam devreme pentru bătrânețe, Duce. Te rog să nu uiți că ai rămas singurul bărbat valid din familie...

Cuvintele care-mi ieșiseră din gură mă duceau unde nu voiam să ajung. A făcut un gest evaziv.
- Frank, doar știi bine că, în familia asta, bărbatul e mama ta. Și a râs cu un hohot de om cuprins de febră. Apoi a tușit. O tuse oribilă, înspăimântătoare, pe care o auzeam cum îi sfâșia plămânii.

M-am apropiat de el și i-am cuprins umerii cu brațul sănătos.
- Păi atunci, am spus zâmbind, noi doi suntem numai buni pentru cărucior. O să ne construim unul cu două locuri. Hai, Duce, un pic de ținută... ești așteptat să închini un pahar cu fiul risipitor...

S-a liniștit și a schițat un zâmbet timid.
- Nu e atât de rău cum pare, mi-a spus el. Cred că am răcit, nu știu cum. Duceți-vă voi înainte, mai am un pic de lucru și vin și eu.
- Să-ți pui haina pe tine când ieși, l-a sfătuit Sally. Nu spusese mare lucru până acum, și asta m-a mirat.

Ținea mult la tata; și el la ea, de altfel. Redirecționase asupra ei, la moartea lui Mark, toată afecțiunea pe care o avusese pentru fratele meu.

Am închis cu grijă ușa când am ieșit și mi s-a strâns inima când am auzit, dincolo de panoul de stejar întunecat, ecoul unui alt acces de tuse.
- Sally, am spus eu, Ducele e în starea asta de multă vreme? S-a oprit fără să spună nimic. Am privit-o drept în față.
- Frank, a zis ea, nu mi-am dat seama. Acum e prima dată când îmi sare în ochi. S-a întâmplat atât de lent încât probabil nimeni n-a realizat. Cred că o ține așa de luni de zile.

Pietrișul scârțâia sub pașii noștri. Zgomotul mi s-a părut sinistru, și de data asta. Acest zgomot la care visasem atâtea nopți petrecute la întâmplare în vreun sac de dormit, în mijlocul noroiului lipicios din orezăriile Coreei.
- E bolnav, am spus. Nimeni nu îmbătrânește așa în șase luni. Când am plecat eu, era... ah, știi bine cum era, de fapt. Era sclipitor. Nu i-ai fi dat vârsta pe care o avea, în niciun caz. Și era distrat de nu se poate. Venea la cină în pijama, își punea smokingul la șase dimineața după o noapte de lucru în laborator, apoi se ducea s-o trezească pe mama să meargă la cinema, punea benzină în radiatorul mașinii și ulei în rezervorul de benzină când din nefericire ținea să se ducă în garaj și să iasă fără șofer; i se întâmpla chiar să se creadă încă în vacanță la prietenul lui Hargreaves la Londra și să se apuce să țină stânga mergând prin oraș... Tot orașul îi știa extravaganțele și se amuza fără răutate. Instabil, distrat, șarmant și, în chimie, practic genial.

Ne apropiam de terasă când o greutate mai mare decât a noastră a făcut la rândul ei pietrișul alb să trosnească. Ne-a învăluit un dublu fascicul de lumină. Mașina urca în viteză. Fasciculul ne-a părăsit, apoi ne-a prins din nou, odată trecută cotitura, și mașina s-a oprit brusc la câțiva centimetri de noi. Știam o singură persoană care frâna așa. Portiera s-a trântit. Și m-am pomenit în brațele mamei, cu respirația tăiată, fiindcă mă strângea cu toată puterea. După ce s-a liniștit, s-a dat înapoi și m-a privit. Stăteam în lumină și îi distingeam cu greu silueta, în contre-jour în fața farurilor. Purta un mantou larg din vizon, de culoare deschisă, fără pălărie. Părul ei negru precum cerneala se arginta în strălucirea farurilor. Arăta la fel, suplă, fină, dură, pasională. A râs, cu râsul ei frumos, un zornăit ca de metal.
- Ești stângaci ca întotdeauna, Frankie.

Totul era acolo în vocea ei, condescendența aceea afectuoasă, un pic disprețuitoare, care mă făcea să mă topesc de dorința de a deveni cineva, vibrația aceea ascunsă care era a adevăratelor ei sentimente, căldura aceea și senzualitatea pe care le purta pe chip și în cele mai mici pliuri ale rochiei. La cincizeci de ani, mama părea mai tânără decât mine.
- Venice, a spus Sally, nu-l tachina azi. Ai tot timpul mâine pentru asta. Hai, Frankie boy.

Așa îmi spuneau ea și Mark pe când mă străduiam să-l imit pe Frank Sinatra, în aprilie 1945, ultima permisie a lui Mark. Am luat mâna lui Sally și am cuprins-o pe mama cu brațul meu stâng.
- Venice, i-am spus, un colonel al armatei americane nu se lasă tratat așa nici măcar de către mama lui. Vezi cum te porți și nu uita de "domnule" atunci când mi te adresezi.

A râs din nou. Un râs la fel de limpede ca notele cristaline ale clopoțelului pe care îl lovea Vale ușurel ca să ne cheme la cină. În spatele nostru, farurile Cadillac-ului străpungeau umbra și făceau să strălucească din tufa de trandafiri ultimele flori ale toamnei cu albul lor. Și mi-am amintit din nou de Ellen Brewster în timp ce urcam treptele terasei ca să mai bem un ultim highball înainte de prima mea cină de la întoarcere.


Soarele de decembrie făcea tot ce putea ca să-mi înveselească dormitorul când m-am trezit a doua zi dimineață. Am aruncat un ochi la ceas și am văzut că era ora nouă. Abia apucam să fac duș, să mă bărbieresc, să mă îmbrac și să mănânc, ca să ajung la timp la întâlnire. Am ridicat geamul și m-am aplecat să trag adânc în piept aerul umed al grădinii. Frunzele pestrițe, pe fondul de un verde-închis al peluzei, compuneau un tablou pe care-l știam bine, plin de amintiri palide, șterse, tandre și triste în același timp. Scuturându-mă de gândurile acestea mohorâte, am pornit radioul și am căutat ceva eficace. Un pic de jazz mi-ar ridica moralul. În nici douăzeci de secunde am găsit emisiunea unui disc-jockey local al cărui gust, pe măsură ce plăcile1 se succedau sub degetele lui rapide, mi s-a părut destul de apropiat de al meu ca să-l clasez imediat în categoria "oameni frecventabili". M-am dus în baie lăsând ușa deschisă.

O jumătate de oră mai târziu, îmbrăcat într-un costum civil, în sfârșit, dintr-un serj albastru lejer care mi s-a părut un adevărat paradis după culoarea detestabilă a uniformei, proaspăt bărbierit și cu o cravată multicoloră la gât - reacție naturală împotriva ternului galben-verzui care fusese ținuta mea atât de mult timp -, am ieșit, purtând pe braț un impermeabil deschis la culoare și pălăria de fetru cenușiu pe care aspiram să le regăsesc din clipa când pusesem din nou piciorul pe pământul unde mă născusem. Fluierând cu inima ușoară, m-am îndreptat spre garajul care era un pic dincolo de laboratorul din stânga casei, cum te uitai la fațadă. Am trecut prin fața ferestruicii unde strălucea deja lumina portocalie, dar din păcate n-aveam timp să mă opresc pe la Duce, pentru că aproape se făcuse ora.

Poarta metalică era ridicată; am intrat direct. Erau Cadillac-ul lui Venice, Mercury-ul tatălui meu și vechiul coupé Lincoln pe care-l conduceam noi, Mark și cu mine. Îngrijirile lui Hugo, șoferul, îl păstraseră strălucitor ca la început și nu sărea în ochi prea mult alături de cele două mașini mai recente. Capota era lăsată și m-am gândit cu o plăcere anticipată la toate locurile pe care îmi promiteam să le revăd.
- Vii, Frankie boy?

Sally avusese aceeași idee, se părea. Se instalase deja la volan și mi-a arătat portiera deschisă.
- O să-ți fiu șofer, mi-a spus ea.

M-am uitat la mâna mea. Poate mă înșelasem asupra intenției ei. Am răspuns cam iritat:
- Nu sunt chiar așa de infirm.

Am observat că o rănisem. Dar e foarte greu să te simți diminuat așa, și nu era, din păcate, ultima oară când aveam să mă arăt prea susceptibil. Ea și-a mușcat buza de jos, buzița ei drăguță și rotunjoară, ca de copil, și mi-a zis:
- Frankie, ești un tip insuportabil.

Am urcat repede, m-am așezat lângă ea și am îmbrățișat-o cu afecțiune.
- Nu mă lua în seamă, e un bombănit de colonel bătrân. Ești o tipă de treabă, Sally. Hai, să pornim.

Evident, mă înșelam. Evident, interpretam greșit ceea ce nu era decât un gest fratern, plăcerea de a regăsi pe cineva un pic mai tânăr. Probabil că viața lui Sally nu fusese prea amuzantă la Black River, în casa aceea mare, din piatră albă, unde rămăsese împreună cu părinții mei după dispariția lui Mark.
- Știi unde mergem? am întrebat.
- Scuze, Frankie, dar am auzit ce vorbeai aseară la telefon.
- Nu era niciun secret, am spus. Mă duc la Narcissus Rose.

Dream Street. E la Stone Bank.

Mașina a ieșit pe poartă și a virat la stânga. Sally conducea bine. Puteam să mă relaxez pe banchetă. M-am uitat la încălțările mele din piele întoarsă. Din piele întoarsă. Vă dați seama.
- Ai niște pantofi oribili, a spus Sally. M-am îndreptat în scaun, ofensat.
- Și cravata aia e înfiorătoare.
- Ei, da, văd că măcar mă ajuți să mă simt în largul meu.

Ea a zâmbit, fără să-și ia ochii de la drum. M-am întors spre ea ca s-o văd mai bine. Era o priveliște frumoasă. Purta o mică tocă din catifea neagră și un taior negru, pantofi negri foarte decupați și mănuși negre scurte cu mânecile foarte evazate. Ochii îi urcau oblici spre tâmple, umbriți de cele mai frumoase gene din Black River.
- Nu-ți face griji, a continuat ea. Înțeleg ce simți. Cred că dacă ai avea un costum roșu-aprins, l-ai purta, nu-i așa?
- Da, am spus, categoric.
- Și Mark era așa când venea în permisie, a spus ea cu vocea ei egală și calmă.
- Nu te gândi la Mark, am spus. Și oricum n-ar trebui să porți negru așa, tot timpul.
- A, nu e pentru că vreau să port doliu, a spus ea. A tăcut un moment, apoi a zâmbit ușor.
- E din cochetărie. Pentru că-mi stă mai bine în negru. Am zis ceva în barbă.
- Frankie, trebuie să-ți explic. L-am iubit enorm pe Mark. Am suferit îngrozitor când a... când nu s-a mai întors. Dar Mark nu era totul pentru mine. Eu voiam să fiu cu voi toți. Cu Ducele. Cu Venice.

Iarăși tăcere.
- Și cu tine, Frankie boy. Da, m-am măritat cu Mark, pentru că m-a cerut. Era singurul mod. Tu n-ai fi făcut-o niciodată. Tu n-ai fi îndrăznit, din cauza lui Venice.
- Sally, te-ai țăcănit?
- Nu, Frankie boy. Vă iubeam pe toți. Voiam să fiu o Bolton. Mark era fermecător, Frankie, ții minte cum râdea. Dar pentru mine era mai ales un prieten. Bineînțeles, l-am iubit și - ăă... fizic. Dar nu de asta l-am luat de soț, Frankie. L-am luat pentru Duce. Pentru Venice. Și pentru tine. Și pentru el. Pentru voi patru împreună. Mark a murit, e adevărat, Frankie. Dar Mark nu era decât un sfert din ce am luat în căsătorie.

Ceva mă gâdila în gâtlej și nu mă lăsa să vorbesc.
- Cu tine, Frankie, n-am știut niciodată. Ești așa de ciudat cu fetele. O, știu, ai flirtat. Dar ești atât de discret în privința asta. Și nu te lauzi niciodată ca alți băieți. Pe urmă te-am văzut cu mama ta, Frankie. O iubești pe mama ta. Ești îndrăgostit de ea. A, să ne înțelegem, n-o să mă apuc să-ți spun chestii cu complexe de-ale lui Oedip și alte glume de genul ăsta. Dar Venice e cu atât mai bună decât toate celelalte femei, Frankie, încât tu niciodată n-o să te însori. N-o să întâlnești pe nimeni care să ți se pară că o depășește pe mama ta. Și-o să rămâi holtei. Așa că înțelegi, Frankie...

A lăsat un pic nasul în jos și a râs fără veselie.
- Trebuia să mă mărit cu Mark.

Îmi întindeam deja brațul stâng ca să-i iau mâna într-a mea, dar mi-am amintit chestia din oțel și piele și am tras o înjurătură pe înfundate, pe jumătate la adresa infirmității mele și pe jumătate ca să rup tensiunea pe care o creaseră explicațiile lui Sally. Cine-ar fi bănuit că Sally ascundea această acuitate de analiză în spatele frunții ei netede cu bucle de culoarea toamnei? Mi-am dres vocea și i-am spus:
- Ia te uită, ai citit o grămadă de chestii, păpușă, în timp ce eu mă băteam cu chinezoii.

A râs, la fel de calmă, la fel de pusă la punct, și mi-a răspuns:
- Unde să întorc, Frankie boy?

Am luat cunoștință de lumea exterioară. În care eram pe Charles Street. În cinci minute, aveam să ajungem la Rose.
- A doua la stânga, am spus.

Mi-am adus aminte iar de Ellen Brewster, la fel de clar ca în ziua precedentă. Așa că am început să vorbesc, să-i povestesc lui Sally de ce-l sunasem pe Narcissus Rose cu o seară înainte. Ea își mușca buza de jos, avea întotdeauna acest tic când o emoționa ceva.
- Asta e, am încheiat eu. Da, am avut flirturi, destule. Dar Ellen a fost prima, Sally, și asta m-a atins. Înțelegi, n-o mai iubesc - nu mai țin la ea în felul ăla - dar i-am păstrat o amintire specială... O, presupun că toți băieții sunt un pic recunoscători primei fete cu care au trăit plăcerea.

Ea a dat din cap.
- Așa că l-am sunat pe Narcissus, am spus, și o să încerc să-l ajut. În fond, vin din focul luptei și am nevoie de o perioadă de tranziție înainte să mă decid să-mi schimb activitatea. Aș prefera de altfel să-i fac felul ticălosului care a ucis-o, mai degrabă decât tipilor de acolo, care nici măcar nu știu pentru ce se bat.
- Pot să te ajut? a spus ea.
- Nu, păpușă, i-am răspuns. În niciun caz nu e o treabă pentru o femeie... Iar tu ești prea reușită ca să-ți pun în pericol vreun fir de păr.
- La ce folosește că sunt frumoasă? a șoptit ea.
- Oprește, i-am spus. Aici e.

Mi se părea mai înțelept să nu-i răspund la ultima întrebare.

Citiți cuvântul înainte al acestei cărți aici.