Cuvânt înainte - Nimeni nu scapă

Citiți un fragment din această carte aici.


Pe 15 decembrie 1950, Boris Vian are ideea unui roman polițist. Subiectul i se pare "atât de bun" încât este el însuși "uimit și cuprins de o ușoară admirație". Scrie sinopsisul, patru capitole, apoi... abandonează proiectul. Urma oare să fie un roman à la Vernon Sullivan? Chiar dacă acest pseudonim era rezervat pentru editura Scorpion, stilul nu prea lasă loc de îndoieli^[i].

După mai mult de șaizeci de ani, moștenitorii lui Boris Vian dau mână liberă grupului Oulipo^[ii] pentru a scrie continuarea. Misiune acceptată cu entuziasm. Voi veți decide dacă a fost îndeplinită.

Iată deci Nimeni nu scapă: cu această frază fatalistă, devenită titlu, se încheia sinopsisul. Romanul conține șaisprezece capitole, dintre care primele patru, neschimbate, sunt scrise de Vian.

În completare, cititorul va găsi note "erudite" (plasate la finalul cărții, pentru a nu perturba lectura), sinopsisul integral al lui Boris Vian, o prezentare a raporturilor dintre Boris Vian, mort în 1959, și Oulipo, născut în 1960, culisele scriiturii colective, ale creării copertei ediției originale, precum și anexele. Pentru că ne-am dorit să vă povestim toate aceste lucruri.

Nimeni nu scapă.


Dacă Oulipo ar fi fost solicitat, nu în 2020, ci cu șaizeci de ani în urmă, să reia romanul neterminat al lui Vian, fără îndoială că s-ar fi însărcinat cu această misiune Raymond Queneau, Jacques Bens, Noël Arnaud, Jacques Duchateau și Paul Braffort, cu toții membri fondatori ai Oulipo.

Fiecare dintre acești cinci autori a frecventat, a editat, a comentat omul și opera, cum se spune.

Raymond Queneau îi prefațează Smulgătorul de inimi: "Boris Vian a scris cărți frumoase, bizare și patetice, Spuma zilelor, cel mai sfâșietor roman de dragoste al zilelor noastre; Furnicile, cea mai furnicătoare dintre nuvelele scrise după război; Toamna la Pekin, care este o carte dificilă și nu îndeajuns cunoscută, dar asta nu-i tot^[iii] [...]."

Jacques Bens scrie postfața la Spuma zilelor: "Vom fi recunoscut că această lume a lui Boris Vian este în întregime bazată pe limbaj, adică: se naște din el și-și găsește în el fiecare dintre justificările sale^[iv]."

Noël Arnaud explorează fără pauză viața și activitatea multiformă a lui Vian: romancier, traducător, muzician, conferențiar, poet, patafizician, cântăreț etc.^[v]

Jacques Duchateau este cel care, în 1969, pe când începea să ia formă o legendă Vian, se străduiește să disipeze confuzia dintre viața sa scurtă și scandaloasă în ciuda propriei voințe și exegeza romanelor sale. Tot el îl reabilitează pe scriitorul care era înainte de a renunța la scris, descurajat de lipsa succesului, în 1953^[vi].

Paul Braffort își amintește: "Încă din anii cincizeci, Boris Vian schițase împreună cu mine proiectul unui «pian de culori» (nu știm pe atunci că Alexandr Scriabin avusese deja această idee și că o și realizase în simfonia sa Prometeu^[vii])."

Și în cele din urmă Marc Lapprand își încheie introducerea la ediția Pléiade de Œuvres romanesques complètes de Boris Vian cu această frază: "Nu încape îndoială că, dacă Vian ar fi primit un credit de viață suplimentară, ar fi fost unul dintre fondatori și, în sânul familiei sale elective, unul dintre cei mai fervenți animatori ai Oulipo^[viii]."

Citiți un fragment din această carte aici.