DamenVals. Voci feminine în critica de teatru a secolului XX

Citiți introducerea acestei cărți aici.


Miruna Runcan este scriitor și critic de teatru, profesor la Facultatea de Teatru și Televiziune a Universității Babeș-Bolyai. Este membru al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru și al Federației Internaționale a Cercetătorilor Teatrali. A publicat în volum, ca autor unic (selectiv): Introducere în Etica și legislația presei (Grupul editorial All, 1997), A patra putere. Legislație și etică pentru jurnaliști (Editura Dacia, Cluj, 2001), Modelul Teatral Românesc (Unitext, București, 2001), Teatralizarea și Reteatralizarea în România. 1920-1960 (Eikon, Cluj, 2003 / LiterNet, 2014), Pentru o semiotică a spectacolului teatral (Editura Dacia, Cluj, 2005), Fotoliul scepticului spectator (Unitext, București, 2007), Habarnam în orașul teatrului. Universul spectacolelor lui Alexandru Dabija (Limes, Cluj, 2010), Bunjee-Jumping (Limes, Cluj, 2010), Actori care ard fără rest (Cheiron / Fundația Camil Petrescu, 2011), Signore misterioso. O anatomie a spectatorului (Unitext, 2011 / LiterNet, 2017), Critica de teatru: Încotro? (Presa Universitară Clujeană, 2015), Odeon 70 (OscarPrint, București, 2016), Club 70. Retro (Cartea Românească, 2017), Teatru în diorame. Discursul criticii de teatru în comunism, vol. 1, 2, 3 (Editura Tracus Arte, 2019-2021), Atelier de restaurări teatrale. Studii de reconstrucție critică și retorică a spectacolului 1990-2000 (Editura Tracus Arte, 2022).

"Ni s-au părut interesante două traiectorii în subtematica răsturnării de proporții între critica teatrală practicată de bărbați și cea profesată de femei în ultimele decade ale secolului XX. Pe de-o parte, e vorba despre opțiunea unora dintre ele pentru cercetare și pentru cariera academică: am urmărit aici, prin câteva studii de caz, motivațiile acestor opțiuni, felul în care activitatea universitară se conectează sau nu cu praxisul atât de vizibil (și de apreciat) al cronicii de întâmpinare, avantajele și dezavantajele născute din recunoașterea statutului academic în mediul teatral. Pe de altă parte, ar trebui să plecăm de la observația (de bun-simț) că vertiginoasa creștere a numărului cronicarilor teatrali femei nu antrenează, la noi, nici o accentuare a atenției față de creațiile feminine (și, ca atare, un sistem de valorizare specific), nici, cu atât mai puțin, o disponibilitate asumată de a pune în discuție tematicile feminismului pur și simplu." (Miruna Runcan)


Margareta Bărbuță (1922-2009) a fost unul dintre cei mai prezenți și mai longevivi critici de teatru ai celei de-a doua jumătăți a secolului XX; și asta în pofida unei discreții care-ar putea-o transforma, de fapt, într-un personaj cultural dintre cele mai misterioase. Niciodată căsătorită, trăind modest toată viața sa adultă într-un mic apartament dintr-un cartier "nou" din nord-vestul Capitalei, pare să nu fi lăsat nicio urmă cu privire la viața sa personală: nu există urmași, nimeni dintre cei care-au supraviețuit succesivelor schimbări din cei peste 60 de ani de activitate cronicărească nu se poate lăuda că i-a fost aproape - iar asta, în condițiile în care, ce puțin până în 1990, oricine din mediul teatral o cunoștea, iar ea cunoștea pe toată lumea. Ceea ce e oarecum paradoxal, dacă ținem seama de imensa sa moștenire publicistică, răspândită prin zeci și zeci de reviste și ziare, atât dinaintea cât și de după evenimentele din decembrie 1989. Nu a publicat decât târziu, o singură culegere de cronici și eseuri teatrale, intitulată elegant (și, cumva, provocator, din perspectiva de azi) Demnitatea teatrului^[i], bine periată de articolele din vremea dogmatismului stalinist și post-stalinist; cunoscătoare a (cel puțin) patru limbi, a tradus bogat, dar fără mare tam-tam din italiană, engleză, rusă și franceză (DʼAnnunzio, Sartre, Somerset Maugham, Arbuzov, Leonid Andreev, între alții); a scris prefețe bine documentate și a îngrijit ediții de dramaturgie.

Singurele lucruri pe care le putem spune cu certitudine despre biografia autoarei sunt că s-a născut la Palas, lângă Constanța, ca fiică a șefului de gară, și că și-a făcut studiile de litere la București, absolvite strălucit în 1944. Cum, când și de ce a intrat în rândurile tinerilor activiști de partid ar putea fi, cu un pic de noroc, lămurit printr-o cercetare judicioasă în arhive. Știm doar că, alături de alți absolvenți și absolvente poligloți/te ai/ale literelor bucureștene, este cooptată în jurul lui 1950 ca lector la "Direcția Literară" a Ministerului Artelor (ulterior Comitetul pentru Artă de pe lângă Consiliul de Miniștri, Ministerul Culturii, Ministerul Învățământului și Culturii, apoi Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă - CSCA, în fine, Consiliul Culturii și Educației Socialiste, pe scurt CCES) - un serviciu care se ocupa, de fapt, cu lectura și "trierea" materialelor publicistice (din reviste culturale în principal) și cărților străine care puteau intra în țară - cărora li se alcătuiau, în funcție de conținutul lor, referate ce recomandau tipul de clasificare posibilă: Liber (L), Documentare (D), Secret (S).^[ii] O parte dintre angajații acestui serviciu sunt mutați, în 1952, în cadrul Direcției Generale Presă și Tipărituri^[iii], organul general al cenzurii. Momentul coincide relativ, însă, și cu transferarea (voită sau nu) a Margaretei Bărbuță ca șefă a serviciului Repertoriu la Direcția Teatrelor a Comitetului pentru Artă, o funcție de mai mare răspundere și vizibilitate (ulterior va deveni director adjunct); în fapt, specializarea pe critică de teatru a autoarei e anterioară, fiindcă încă din 1950 prezența sa în presa națională, fie ea generalistă sau culturală, cu articole dedicate teatrului e constantă și, mai mult decât atât, tonul articolelor sale e unul oficial. La Direcția instituțiilor de spectacol, va fi colegă cu alți critici ori oameni de teatru din aproximativ aceeași generație: Constantin Măciucă, B. Elvin, Florian Nicolau - ultimii doi retrăgându-se în poziții mai puțin vizibile, de secretari literari, între 1958 și 1960. Spre deosebire de ei, însă, Margareta Bărbuță își va păstra, așa cum vom vedea, și "slujba", și autoritatea în publicistica epocii, timp de două decenii.

Surprinzător, încă din primii ani Margareta Bărbuță devine, prin articole de tip editorial, ori prin sinteze evaluatoare, portavocea tuturor fluctuațiilor survenite în politica "de direcție" a partidului în câmpul teatral. Asta pe lângă prezența sa constantă în echipele de aprobare a repertoriilor și de vizionare a spectacolelor. Evident, și scrisul ei, ca și acela al majorității colegilor critici bărbați aflați în poziții de răspundere la cele mai importante gazete (Andrei Băleanu la Scânteia, Traian Șelmaru sau Radu Popescu la România liberă, Valentin Silvestru la Contemporanul ș.a.) evoluează în funcție de directivele PCR. Treptat, pe nesimțite, după 1964, retorica, stilistica, opțiunile estetice și, parțial, chiar gusturile i se vor adapta noilor condiții, îmbrăcându-i cu eleganță mâna de fier în mânuși cu țesături mai rafinate.

În pofida imaginii deformate pe care-au creat-o deceniile de anticomunism de după 1990, adevărul e că o parte însemnată dintre activiștii culturali de vârf, inclusiv critici de teatru, din primele două decenii de comunism nu erau, nici pe departe, niște diletanți: majoritatea își făcuseră studiile (în general, în litere și filozofie) înainte de reforma catastrofală a învățământului din 1948, iar pozițiile lor din aparat le asigurau o informare "la zi" în raport cu viața culturală europeană, fie ea din Est ori din Vest: spre deosebire de cetățenii de rând ori chiar de universitari, privați ani și ani de posibilitatea de a citi reviste ori cărți de specialitate - chiar și în perioada de relativ dezgheț dintre 1964-1977, importul și mai ales distribuția de carte și publicații sunt controlate strict și, de fapt, foarte reduse -, Direcția responsabilă de instituțiile de spectacol din Minister/CSCA e în genere bine aprovizionată cu materiale de ultimă oră din Apusul european, cel puțin până spre debutul politicilor de austeritate ceaușiste. De altfel, unii dintre activiștii culturali, inclusiv în câmpul teatral, se vor ocupa, doar la scurtă distanță, de traducerea, prefațarea ori exegeza analitică a unor autori sau opere pe care le înfieraseră cu strășnicie cu câțiva ani înainte^[iv]. În plus, cam de la mijlocul anilor ʼ50 li se permite unora dintre ei să circule frecvent în afara țării, intrând astfel în contact nemijlocit cu direcțiile, curentele, evenimentele teatrale din Occident. Margareta Bărbuță e, și în acest sens, o privilegiată. Ea va face recenzii la noi apariții editoriale din străinătate și, mai ales, ani la rând va deplânge (ipocrit) lipsa de apetit cultural a mediului teatral și mai ales a criticii de la noi, făcând trimiteri la texte de dramaturgie, istorie, estetică, teorie teatrală greu sau chiar imposibil de găsit în librăriile și bibliotecile românești. Va călători, între 1958 și 1989, mai pretutindeni, invitată la festivaluri, congrese sau în simple vizite profesionale; iar aceste deplasări vor continua, an de an, chiar și după retragerea ei misterioasă, cândva, în 1972-73 (deci, în jurul vârstei de 50 de ani), de la CCES: mai întâi ca redactor-șef adjunct la Contemporanul (din iulie 1973), apoi ca secretar general de redacție la aceeași publicație (iunie 1974 - februarie 1977^[v]). În fine, după 1974, îndeplinește și mult mai modesta poziție de șef (și unic subordonat) al Centrului de documentare al Asociației Oamenilor de Artă din Instituțiile Teatrale și Muzicale (ATM).

Explicația acestui statut de "însărcinat cu afaceri culturale internaționale" este că în anii 1960, sub oblăduirea lui Radu Beligan dar reprezentând, ca directoare în Minister, Statul român, Bărbuță devenise secretar general al "Secțiunii române" (în alte documente apare ca Centrul român) a/al Institutului Internațional de Teatru (ITI), ceea ce explică în bună măsură mulțimea de invitații la manifestări internaționale din toată lumea. Și mai interesant, atunci când părăsește CCES, ia cu sine și secretariatul fantomaticei secții românești a ITI: numită de un forum internațional, nu putea fi destituită de autoritățile românești. Această poziție va migra de la ATM la UNITER după 1990, criticul nostru păstrându-și titulatura de secretar al Centrului român ITI și corespondența cu organizațiile similare din lume până aproape de moarte, în pofida faptului că, după 1990, activitatea Institutului Internațional de Teatru (ca și a altor organisme subordonate UNESCO) devine din ce în ce mai palidă și mai irelevantă.

Devenirea scrisului despre și pentru teatru poate constitui, în cazul Margaretei Bărbuță, o hartă fascinantă, plină de contorsionări și denivelări, proiecte impuse și proiecte ratate, retractări și reconfigurări măcar aparent câștigătoare, care dau seamă foarte sofisticat despre relația dintre putere și rețeaua instituțiilor teatrale de la noi. Ceea ce face reconstituirea acestei pestrițe hărți și mai fascinantă este prezența/absența autoarei din spatele cuvintelor scrise (sute și sute de mii): un destin liniștit, de om obișnuit, fără trăsături decisive, aparent fără poticneli și fără surprize, ca un râu bine îndiguit care traversează peisajul: însuși faptul că în poziția de putere se găsește o femeie și nu un bărbat (ceea ce, în jumătatea de secol pe care-o traversăm, ține mai degrabă de o anume disciplină statistică decât de o politică aplicată conștient și substanțial de către Partid) nu pare să se fi produs decât conjunctural și nici să fi avut vreo consecință palpabilă. Pe de-o parte, mai ales în primele decenii de după instaurarea dictaturii proletariatului, orice referință la feminism, în sensul activist, e văzută ca deviere de la linia partidului, Pe de altă parte, primind drepturile politice de bază și independența economică (de principiu), femeia politică se comportă și se exprimă fără mărci de gen, altfel spus, ca un bărbat. Ștergerea, voită sau nu, a oricăror urme face ca discuția despre condiția de femeie a criticului-activist Margareta Bărbuță să pară superfluă, ca cea despre sexul îngerilor. Și totuși...

Citiți introducerea acestei cărți aici.