De când se revarsă zorii, garsoniera-mi mocnește la etajul zece. Arde spontan și-mi crește setea să fac o nebunie ce-o tot gândesc în nopțile cu insomnie. Aștept miezul zilei și mă avânt în îmbrățișarea soarelui care mă împinge la primărie unde am treabă. Bag capul în biroul în care niște cucoane cu aspect de pandișpanuri glazurate de transpirație freacă menta. Mă întreabă acru ce doresc, eu mă arunc pe-un scaun, flutur un dosar cu șină și spun: drăguță, dacă nu te superi, un pahar cu apă. Rece.
George Dometi
Unii zic că oricine poate fi scriitor, că e suficient să scrii. Dacă pur și simplu scrii nu te face scriitor. Cum nici ăla cu bățu-n mână nu e pescar sau ăla cu ciocanu-n mână nu e gigolo. Înțeleg că te arde. Că focul viu al nespuselor cuvinte mocnesc în tine ca-n Iad și că bla-bla și bla-bla și că vrei să le stingi prin scriere. Cel mult ești pompier analfabet de lexice îmbârligate, un mâzgălitor dadaist de foneme, un papagal ciumpalac de vorbe deja rostite. Haidi, bea o bere rece și stinge-le.
Adriana Patroi Miu
Ziduri cât vezi cu ochii. Praf. Tânărul își târa cu greu picioarele. Sandalele l-au protejat un timp, apoi au început să îi sape răni. Doar Soarele se vedea tot mai mare. Urca încet, târând un bagaj greu. Apa din sticlă se topea înainte să îi ajungă pe buze. Ce cauți în sălbăticia asta, creștine? L-a întrebat călugărul care i-a deschis poarta. Oameni buni, părinte. Sunt sătul de răutăți. Și de ce ai venit aici? Oameni buni sunt peste tot și în munte și pe vale. Și oameni răi. Du-te și păzește-ți umbletul.
