Se discută mult și mai cu seamă "aprehensiv", mai cu seamă în rîndul profesioniștilor, despre faptul că "mașinile" de Inteligență Artificială au început, deja, să ia masiv locul traducătorilor, declasîndu-i în rolul subaltern de "post-editori", adică mai apropiați de redactori, un fel de "mecanici", de "mașiniști", cel mai grav simțindu-se afectați traducătorii literari, cărora "mașinile" se pare că foarte curînd vor putea ajunge să le copieze chiar stilul, semnătura, singularitatea. "Post-umanul" ca "supra-uman": mai uman ca umanul, "omenesc, prea omenesc" - vom vedea.
La propriu, IA ne fură meseria: adică munca noastră în act, la trecut și din prezent, este folosită pentru a le hrăni și "antrena", ceea ce este, din nou la propriu, tragic: ne hrănim ucigașii.
Se poate însă avea în vedere o colaborare cu "mașina"? Poate, desigur, obligatoriu - numai că această colaborare, termenii ei, începînd - urgent! - cu cei juridici, dar coborînd pînă la practica propriu-zisă și la restul de protocoale, trebuie creați, inventați, pentru că nu au precedent. Sau totuși au?
Pentru că, la fel ca în trecut, mai cu seamă (istoricește) apropiat, cu toate revoluțiile lui tehnice și industriale, ne-am putea imagina să lăsăm "mașina" să lucreze în locul nostru, pentru noi, să facă munca "brută", iar noi "doar" să o programăm, să o supraveghem și să o controlăm, intervenind ca niște dumnezei, în amonte și în aval. Va mai fi valabil acest scenariu modernist, modernizator și în cazul așa-numitei și poate chiar așa-zisei inteligențe artificiale? Care, la rîndul ei, revoluționează, poate, ca "mașină", însuși conceptul de inteligență (în același timp sau chiar după cel propriu-zis de mașină). Asta, ceea ce încep să facă "mașinile", înseamnă a fi, a te comporta inteligent? Aceasta va fi - este deja - noua normă și noua normativitate a inteligenței?
Inteligență contra "inteligență" deja, ambele fiind umane (mașinile par, dar nu sînt Deus ex machina), în sensul că mașinile sînt făcute de oameni, dar făcute, întotdeauna, să deposedeze și chiar să asuprească, să programeze alți oameni, pe ceilalți oameni: să dea și creeze putere, întotdeauna relațională (cf. Foucault). Mașinile sînt mașini de putere, tehnica - nu o spun eu - înseamnă în primul rînd tehnici de putere: asupra umanului, dar să ne scoatem, în sfîrșit, nasul din buric și să spunem: împotriva viului și împotriva materiei în genere, din care și umanul face parte. În fine...
Să revenim însă la traducere, pentru a spune ceea ce am spus deja din titlu: ca să fie răspicat clar.
Problema, cel puțin pentru moment, cu "mașinile" sau "motoarele" de "traducere" automată este că într-adevăr traduc, adică fie nu știu și atunci fie gafează, fie sar, se fac că nu văd pur și simplu, maltratînd suveran, adică mecanic, originalul, fie - și mai grav, după părerea mea - schimbă, supra-traduc și atunci cînd nu este cazul, încălcînd principala regulă de bază (există mai multe) a traducerii (tocmai de aceea literare): atenția la literă, respectul față de literă. Literarul începe cu literalul, pe el se ține și se mișcă. Or, "mașinile" traduc și atunci cînd nu este cazul, schimbînd de dragul de a schimba, ca să se afirme, ca să se vadă că au trecut pe acolo, că traduc, nu doar transcriu, ce naiba.
Or, acesta este tocmai semnul că mașinile sînt create de oameni. Pentru că supra-traducînd, "mașinile" nu fac decît să urmeze și să dea expresie, roade, lecțiilor primite, ca "antrenament", de la ceea ce trebuie să considerăm vechea sau tradiționala "școală" de traducere - sau concepție asupra traducerii -, în special românească, dar nu numai, care supra-traduce și cantitativ, și calitativ: reformulează și schimbă permanent, supra-literaturizînd.
Asta au învățat și pun deocamdată, cu preponderență, în practică "mașinile" și "motoarele" de traducere "automată": noul reproduce vechiul, vechi paradox. Va trebui, prin urmare, să avem grijă și să le schimbăm "antrenorii" și programatorii: cei de pînă acum sînt mai mașinali decît mașinile. Pentru că da, în sens "tradițional", traducerea, extrem de umană, continuă, încă (deși în scădere), să fie ceea ce a devenit: o mașină. "Mașinile" nefăcînd, deci, să preia decît mașinalitatea, adică automatismele și inerțiile propriu-zis umane.
Altfel spus, granița dintre om și mașină nu este chiar atît de fermă, de solidă, de certă - mai cu seamă în rău. De multe ori, vai, oamenii sînt mai mașinali decît mașinile.
Traducere literară nu înseamnă traducere literară, literaturizantă, supra-literară. Și asta pentru că nici literatura nu înseamnă literaturizare. Deci nu numai conceptul de traducere, ci și cel de literatură s-a schimbat, dacă nu va fi fost cumva dintotdeauna, dar doar subteran și subaltern, altul, "avangardele" neînsemnînd decît (ca revoluții în sens astronomic) răbufnirea refulatului literar de către literatura uman, prea uman mașinalizată, pre-mașinizată.
Traducerea este altceva. Literatura este altceva. Și, repet, mașinile trebuie învățate asta, adică aduse la zi, în acord cu propria lor modernitate auto-proclamată.
La propriu, IA ne fură meseria: adică munca noastră în act, la trecut și din prezent, este folosită pentru a le hrăni și "antrena", ceea ce este, din nou la propriu, tragic: ne hrănim ucigașii.
Se poate însă avea în vedere o colaborare cu "mașina"? Poate, desigur, obligatoriu - numai că această colaborare, termenii ei, începînd - urgent! - cu cei juridici, dar coborînd pînă la practica propriu-zisă și la restul de protocoale, trebuie creați, inventați, pentru că nu au precedent. Sau totuși au?
Pentru că, la fel ca în trecut, mai cu seamă (istoricește) apropiat, cu toate revoluțiile lui tehnice și industriale, ne-am putea imagina să lăsăm "mașina" să lucreze în locul nostru, pentru noi, să facă munca "brută", iar noi "doar" să o programăm, să o supraveghem și să o controlăm, intervenind ca niște dumnezei, în amonte și în aval. Va mai fi valabil acest scenariu modernist, modernizator și în cazul așa-numitei și poate chiar așa-zisei inteligențe artificiale? Care, la rîndul ei, revoluționează, poate, ca "mașină", însuși conceptul de inteligență (în același timp sau chiar după cel propriu-zis de mașină). Asta, ceea ce încep să facă "mașinile", înseamnă a fi, a te comporta inteligent? Aceasta va fi - este deja - noua normă și noua normativitate a inteligenței?
Inteligență contra "inteligență" deja, ambele fiind umane (mașinile par, dar nu sînt Deus ex machina), în sensul că mașinile sînt făcute de oameni, dar făcute, întotdeauna, să deposedeze și chiar să asuprească, să programeze alți oameni, pe ceilalți oameni: să dea și creeze putere, întotdeauna relațională (cf. Foucault). Mașinile sînt mașini de putere, tehnica - nu o spun eu - înseamnă în primul rînd tehnici de putere: asupra umanului, dar să ne scoatem, în sfîrșit, nasul din buric și să spunem: împotriva viului și împotriva materiei în genere, din care și umanul face parte. În fine...
Să revenim însă la traducere, pentru a spune ceea ce am spus deja din titlu: ca să fie răspicat clar.
Problema, cel puțin pentru moment, cu "mașinile" sau "motoarele" de "traducere" automată este că într-adevăr traduc, adică fie nu știu și atunci fie gafează, fie sar, se fac că nu văd pur și simplu, maltratînd suveran, adică mecanic, originalul, fie - și mai grav, după părerea mea - schimbă, supra-traduc și atunci cînd nu este cazul, încălcînd principala regulă de bază (există mai multe) a traducerii (tocmai de aceea literare): atenția la literă, respectul față de literă. Literarul începe cu literalul, pe el se ține și se mișcă. Or, "mașinile" traduc și atunci cînd nu este cazul, schimbînd de dragul de a schimba, ca să se afirme, ca să se vadă că au trecut pe acolo, că traduc, nu doar transcriu, ce naiba.
Or, acesta este tocmai semnul că mașinile sînt create de oameni. Pentru că supra-traducînd, "mașinile" nu fac decît să urmeze și să dea expresie, roade, lecțiilor primite, ca "antrenament", de la ceea ce trebuie să considerăm vechea sau tradiționala "școală" de traducere - sau concepție asupra traducerii -, în special românească, dar nu numai, care supra-traduce și cantitativ, și calitativ: reformulează și schimbă permanent, supra-literaturizînd.
Asta au învățat și pun deocamdată, cu preponderență, în practică "mașinile" și "motoarele" de traducere "automată": noul reproduce vechiul, vechi paradox. Va trebui, prin urmare, să avem grijă și să le schimbăm "antrenorii" și programatorii: cei de pînă acum sînt mai mașinali decît mașinile. Pentru că da, în sens "tradițional", traducerea, extrem de umană, continuă, încă (deși în scădere), să fie ceea ce a devenit: o mașină. "Mașinile" nefăcînd, deci, să preia decît mașinalitatea, adică automatismele și inerțiile propriu-zis umane.
Altfel spus, granița dintre om și mașină nu este chiar atît de fermă, de solidă, de certă - mai cu seamă în rău. De multe ori, vai, oamenii sînt mai mașinali decît mașinile.
Traducere literară nu înseamnă traducere literară, literaturizantă, supra-literară. Și asta pentru că nici literatura nu înseamnă literaturizare. Deci nu numai conceptul de traducere, ci și cel de literatură s-a schimbat, dacă nu va fi fost cumva dintotdeauna, dar doar subteran și subaltern, altul, "avangardele" neînsemnînd decît (ca revoluții în sens astronomic) răbufnirea refulatului literar de către literatura uman, prea uman mașinalizată, pre-mașinizată.
Traducerea este altceva. Literatura este altceva. Și, repet, mașinile trebuie învățate asta, adică aduse la zi, în acord cu propria lor modernitate auto-proclamată.