Traducerea ca mod de a scrie cu autorul și de a-i scrie autorului, de a intra în corespondență și de a lega o corespondență strictă (scrisă: stricto sensu) cu el, dar nu numai între voi doi, ci mereu mai larg, mai departe, la nesfîrșit, reproducînd cupluri care de fapt sînt triade, triunghiuri (amoroase). A pune o operă în traducere înseamnă a-i da posibilitatea să se multiplice "biblic", la nesfîrșit, să radieze infinit.
Are dreptate extrem de intuitivul și întotdeauna atît de fin-incitantul Tom Ingold să dezvolte ideea de corespondență (după cea de rezonanță, un pic mai rigidă totuși, a lui Hartmut Rosa), idee de corespondență care devine cu atît mai literal tare (se întărește și crește, se amplifică și extinde) cînd este vorba de scris, în traducere deci.
Traducerea este răspuns și răspundere: răspunzi în scris (autoru)lui și de asemenea (mai cu seamă) răspunzi de el, căci chiar viu el este mort, îngropat în propria carte, ultra-viu deci: deja transcendent.
Traduci = răspunzi în scris, corespondezi străduindu-te să corespunzi. Co-răspunzi. Pe măsura unei scrieri-scrisori primordial, deci legiuitor scrise.
Traducerea în act este unul dintre cele mai complete, dacă nu chiar absolut cel mai complet, mai integrat și mai integrativ act intelectual (și intelectualizant).
Traducînd esti cu cineva, stai de vorbă cu el cu vorbele tale din vorbele lui.
Există (paradoxal?) lucruri mai greu de citit decît de tradus, pe care nu le poți citi, nu apuci, nu ajungi să le citești decît dacă le traduci (dacă începi neapărat prin a le traduce: traducerea ca etapă intelectual ineludabilă), traducîndu-le în act, în timpul în care le traduci, în același timp, tot una. Nu "în traducerea" altcuiva, deja traduse, ci traducîndu-le tu însuți, în act, generos-sacrificial-performativ, re-născînd opera.
Fără traducere, actele intelectuale - chiar și cele mai înalte, mai "pretențioase" - sînt incomplete, sau, cum atît de suav (paradoxal?) se spune: "atinse de nulitate"; nu anulate, ci doar atinse de nulitate. Ceea ce e ceva, deoarece nu poți ști niciodată unde are loc atingerea acestui non-act (a nu traduce), a acestei leni intelectuale (la propriu). Fără traducere, actele intelectuale sînt strîmbe (poate mai ales etic: ne-drepte), șchioape. Dar știm că se poate merge și așa, și chiar cu grație, neîndoios cu "pretenții".
Intelectuali, ați tradus vreodată? Dacă intelectualii ("normativi") îi pot întreba, se pot simți îndreptățiți (în mod leneș-reflex) să-i întrebe pe oamenii "obișnuiți" (cu ce? la ce?), "din popor", dacă citesc și ce carte au citit ultima dată (cînd au citit), și ei ar trebui la rîndul lor întrebați (de către cine însă?): cînd ați tradus ultima oară?
Traducerea, la fel ca (psih)analiza: continuă, infinită. Și ca rugăciunea (inimii).
Traduceți, tratați-vă! Sau tăceți.
Are dreptate extrem de intuitivul și întotdeauna atît de fin-incitantul Tom Ingold să dezvolte ideea de corespondență (după cea de rezonanță, un pic mai rigidă totuși, a lui Hartmut Rosa), idee de corespondență care devine cu atît mai literal tare (se întărește și crește, se amplifică și extinde) cînd este vorba de scris, în traducere deci.
Traducerea este răspuns și răspundere: răspunzi în scris (autoru)lui și de asemenea (mai cu seamă) răspunzi de el, căci chiar viu el este mort, îngropat în propria carte, ultra-viu deci: deja transcendent.
Traduci = răspunzi în scris, corespondezi străduindu-te să corespunzi. Co-răspunzi. Pe măsura unei scrieri-scrisori primordial, deci legiuitor scrise.
Traducerea în act este unul dintre cele mai complete, dacă nu chiar absolut cel mai complet, mai integrat și mai integrativ act intelectual (și intelectualizant).
Traducînd esti cu cineva, stai de vorbă cu el cu vorbele tale din vorbele lui.
Există (paradoxal?) lucruri mai greu de citit decît de tradus, pe care nu le poți citi, nu apuci, nu ajungi să le citești decît dacă le traduci (dacă începi neapărat prin a le traduce: traducerea ca etapă intelectual ineludabilă), traducîndu-le în act, în timpul în care le traduci, în același timp, tot una. Nu "în traducerea" altcuiva, deja traduse, ci traducîndu-le tu însuți, în act, generos-sacrificial-performativ, re-născînd opera.
Fără traducere, actele intelectuale - chiar și cele mai înalte, mai "pretențioase" - sînt incomplete, sau, cum atît de suav (paradoxal?) se spune: "atinse de nulitate"; nu anulate, ci doar atinse de nulitate. Ceea ce e ceva, deoarece nu poți ști niciodată unde are loc atingerea acestui non-act (a nu traduce), a acestei leni intelectuale (la propriu). Fără traducere, actele intelectuale sînt strîmbe (poate mai ales etic: ne-drepte), șchioape. Dar știm că se poate merge și așa, și chiar cu grație, neîndoios cu "pretenții".
Intelectuali, ați tradus vreodată? Dacă intelectualii ("normativi") îi pot întreba, se pot simți îndreptățiți (în mod leneș-reflex) să-i întrebe pe oamenii "obișnuiți" (cu ce? la ce?), "din popor", dacă citesc și ce carte au citit ultima dată (cînd au citit), și ei ar trebui la rîndul lor întrebați (de către cine însă?): cînd ați tradus ultima oară?
Traducerea, la fel ca (psih)analiza: continuă, infinită. Și ca rugăciunea (inimii).
Traduceți, tratați-vă! Sau tăceți.