A fost prietenul meu cel mai bun. Ne știam de mici. Odihnească-se în pace. Mi-a fost frate, mi-a fost confident, știam totul unul despre celălalt. Când am picat la facultate, dar alor mei le-am zis că am luat, a știut. A știut și când am cheltuit banii de taxă pe băutură, doar am băut împreună. M-am însurat, mi-a fost cavaler de onoare. Apoi, o perioadă, n-am mai știut nimic de el. Până în ziua în care mi-a destăinuit că el și nevastă-mea erau împreună încă de la nuntă. I-am zis: nu te văd bine.
Nicolae Popescu
Bunica punea o pătură sub dud. Ne așezam în fund, mă ținea între picioare și deschidea cartea. Mirosea a lucernă. Dă tu la găini, că eu dădui la vite, zicea bunicul. Nu acum, omule, e ora de citit. Zicea citit cu evlavie, parc-ar fi zis rugăciune. Îmi ridicam ochii când se oprea, o îndemnam: hai, hai. Își așeza pe nas ochelarii. Un braț era lipit cu leucoplast, lentila stângă un pic crăpată. Îmi citea, fiecare seară era o poveste. Ochelarii n-au murit, nici bunica. Cea mică mă strigă: tati, hai, e ora de citit.
Roxana Catana Tarhon
Nu mi-a plăcut Liceenii. Un tip, zic unele, drăguț, dar cruduț, o tot fezandează pe una cu câte o floare. Da, frate, o floare; nu bijuuri scumpe; nu bilete la festivaluri electrice, nu - o singură floare. Și aia se emoționează toată; zici c-a primit un milion de euroi. Da' nu-i dă nimic lu' ăla micu'. E, totuși, ceva misterios când gagica începe să chiulească. Te gândești - o fi gravidă; o fuma diverse și nu mai are bani; vrea să fugă de-acasă; în fine, ceva spumos. Da' de unde - afli mai târziu că era mioapă.
