Arăt ca un om de știință? Doctorul s-a uitat la mama, apoi la mine. Da. L-am crezut. Eram mic. Și mama nu era la primul copil. În timp ce mă ferea de oameni pe străzi, mi-a zis vezi că mâine începi școala. Copiii o să te strige aragaz cu patru ochi, fund de sifon, chioru', tot felul. De ce? Am întrebat-o pentru prima oară doar pe mama, nu și pe dublura ei. De ciudă că tu ești om de știință și ei nu. Bine că mă prevenise. Era plină clasa de invidioși. Le zâmbeam cu milă. Știam cât suferă săracii.
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
Se ridică pe furiș, el doarme-n poziție fetală, alături e paharul oprit la jumătate, înghesuie-n geantă crema, o carte și-un prosop, coboară, zumzetul străzii îi amintește că e vie, mă iubește îi sună-n creier placa pe repeat, și totuși ce-ar fi dacă, nu duce gândul la capăt că aude un ce faci prințeso la terasa de lângă, oricine poate avea un moment de slăbiciune, și eu îl iubesc, își spune în timp ce-ntinde prosopul pe nisip și-și scoate ochelarii supradimensionați. O floare vânătă îi împresoară ochiul drept.
Ana Maria Dobre-Nir
Într-un colț al laboratorului, Aiden găsi o pereche de ochelari vechi. Luminile orașului se reflectau în lentile, iar el vedea acum lumea altfel. Într-un mod ciudat, acei ochelari îi dădeau un aer uman. Pentru prima dată, se simțea curios. Se întreba cum ar fi să privească lumea nu doar prin algoritmi, ci și prin ochii unui copil adevărat. La școală se simțea străin printre ceilalți copii. El nu putea zâmbi. Putea să simuleze zgomote de râs, dar nu putea simți, chiar dacă doar la asta se gândea.
