Mai spune-mi cu Greuceanu, mamaie, o rugam. Și mamaie îmi repeta neobosită povestea iar eu o ascultam cu bărbia sprijinită în mână. Și Greuceanu a intrat în cămara zmeilor, spunea ea blând. Nuuu, săream eu imediat, ai uitat să spui că mai întâi s-a dat de trei ori peste cap de s-a făcut muscă, doar așa putea intra pe gaura cheii. Eh, a uitat mamaia, îmi zâmbea ea, în timp ce-și ștergea ochelarii cu poalele rochiei. A uitat și timpul să se oprească, deși l-am rugat și îl rog și acum. Doar o zi cu ea mai vreau.
Bogdan Sebastian Burjan
Era o după amiază plăcută când a ieșit cu bicicleta. Pe coamele dealurilor încă verzi ale copilăriei sale. Era un drum îngust. Suișuri, coborâșuri și câteva curbe line. Vedea în laterale văi și coamele altor dealuri. Pedala ușor și aluneca la vale. Apoi urca. L-a prins noaptea pe dealuri. A pedalat lin, sus spre lună. Dintre stele vedea și căsuța lui. O lumânare încă licărea în noapte. Un copil scria. La Ficțiuni Reale. I-a întins de acolo mâna și un șervețel. Să își șteargă ochelarii cei vechi. De praful de stele.
Iulia Biro
Îi ține în sertarul măsuței de machiaj. Cu ramă metalică, ovală, argintie, pentru interviuri de angajare. Cu ramă mare, bleu, pentru voluntariat la festivaluri de artă. Fără ramă, pentru întâlnirea de 20 ani de la terminarea facultății. De soare, pentru stat pe terasa aia hipsterească din centru. Cu accente roz-mov, pentru întâlniri aranjate prin Tinder. Niciunii n-au dioptrii, dar îi încadrează frumos ochii și-i dau aerul ăla de cititor după care se înnebunesc toți, deși cine dracu mai citește, în ziua de azi?
