Veta nu putea să-l uite. Privirea aceea timidă îi dădea fiori. Începuse să-i viseze ochii aceia temători. Enervant de indiscret, îl urmărea seara, când știa că merge acasă. Se visa în brațele lui, trecând pragul acelei case ca soție iubitoare. Va fi acolo, un el cu ea. Uneori sta pierdută în fața zidurilor albe. Uita să plece. Dimineața îl petrecea cu privirea cum trece fără să o vadă și alerga spre tramvai. A lăsat discreția deoparte și a sunat la ușă. Doamna grasă și tăcută o privi rece. În sfârșit, a sosit bona.
Ligia Dumitrescu
Așa sunt eu - vigilentă. Multora nu le convine, dar trebuie să știe cineva ce se întâmplă în blocul ăsta. Stau la parter, chiar la intrarea în scară. În fiecare dimineață las ușa întredeschisă. Așa că nimic nu trece fără știrea mea. Vecina de la trei a venit cu unu', care nu era soțul ei, în miezul zilei. Pițipoanca de la șaptee. Numai eu știu ce se perindă pe acolo. Nimic nu-mi scapă. Îi trec pe toți în carnețel. Să am dovezi. Azi m-am trezit cu unul în casă. Să verifice dacă sunt bine, cică. O să-mi montez vizor.
Ionuț Morariu
Pe unde umbla Mutu nu știa nici vântu. Darămite nevastă-sa care, oricât de furtunoasă și uragan Katrina, tot om era și ea. Până într-o zi. Când Mutu a plecat, bineînțeles ca vântu, și a uitat. Că discreția e o valoare esențială precum și că familia monogamă e celula de bază a societății. Dar și telefonul pe masă. De aici încolo Mutu a început să sufere. De inimă și de bătăi. Bref, aritmia i s-a accelerat și a sucombat. Morala stă scrisă pe cruce: de vorbe să vă fie teamă. De tăcere, niciodată.
