Stau cu piciorul pe linia de Start apoi țâșnesc ca din pușcă. Mă concentrez pe pista dinaintea mea; în minte o aud pe mama: nu contează destinația, important e drumul; nu-ți fie teamă să greșești, îndrăznește; nu te lăsa doborât dacă prietena te părăsește, important e că ai trăit o iubire; bla-bla-bla. Nu-mi mai simt picioarele, încă un pic, încă un pic. Ajung la linia de Sosire cu brațele ridicate în aer și cu stelele deasupra mea. Ies de pe pistă, sar gardul stadionului și fug acasă că mă așteaptă mama.
George Dometi
Cartea a fost cumpărată. Ușa a fost deschisă. Strada a fost trecută. Mașina a fost lovită. Bărbatul a fost proiectat. Polițistul a fost chemat. Declarația a fost luată. Creionul a fost ascuțit. Desenul a fost pictat. Permisul a fost. Asigurarea a fost mărită. Cartea citită a fost captivantă. Rănitul s-a vindecat. Ea a vorbit deschis. Victima a fost iubită. Căsătoria a fost binecuvântată. Cămășile au fost șifonate. Fierul de călcat a fost aruncat. Fața a fost mutilată. Drumurile au fost separate.
Mihaela Scânteie
Maya făcea tir sportiv de la vârsta de zece ani. Nu credea în spiritul olimpic ci doar în reușită. Începuse la Steaua, iar acum ajunsese în lotul național. Sacrificase atât de multe încât nu prea avea idee despre ce înseamnă o copilărie normală. Acum, cu două săptămâni înainte de Olimpiadă, știa că toate eforturile ei vor fi răsplătite. Visa la acest lucru de ceva ani. De când își mai găsise o preocupare în afara sportului. Când a început competiția, în timpul imnului, Maya a ochit și a tras. Președintele a căzut.
