Eu? Un creator. Cuvintele mele au fost buze dulci, mângâieri, săgeți, cuțite înfipte în spate. V-au făcut fericiți, triști, zâne, luptători nordici, indieni în Shambala. Ați râs sau plâns chiar și gratis pe PDF-urile ce-mi furau munca, pe net. Și, când am murit, v-am făcut să trăiți momentul. M-am zdrobit de asfalt, în mijlocul pieței, ziua în amiaza mare. M-am prăbușit grandios, ca Icar, la picioarele voastre. V-am împroșcat cu ființa mea, luciul pantofilor. Trădătorilor, meritam mai mult decât o cruce din bronz.
Elena Fermuș
Avea un corp de invidiat. N-ai fi zis c-a născut de curând. Nici că avea sufletul bolnav. Și bronzul îi era impecabil; la solar, de forță majoră. Ar fi vrut ea unul natural, sau chiar deloc, dar n-a avut de ales. Firescul îi plecase din viață. De după fereastra mai înaltă ca ea, le zâmbea forțat libidinoșilor ce-o cumpărau cu ora. Uneori scopul scuză mijloacele, iar al ei era operația copilului, una cu două atribute: vitală și scumpă. Apoi va lăsa totul în urmă și se va bronza în tihnă la soare.
Ana Maria Dobre-Nir
Aya s-a trezit brusc din coșmar, iar spre surprinderea ei nu mai era în pat ci pe un sol dur, înconjurată de oameni înveșmântați în piei de animale și arme din bronz. Cerul părea mai curat și aerul mai pur, dar plin de fumurile focurilor aprinse. Confuză, simți cum adierea vântului îi aducea mirosul vegetației sălbatice. Își privi mâinile tatuate, bătătorite acum de o realitate antică. În inima ei, în care bătăile se aliniau cu ritmul tamburului de ceremonie, Aya înțelese că era prizoniera unei alte epoci.
