Mă trântește, îmi desface coapsele, intră cu toată bărbăția lui. Cuțite mă taie, urlu, mă zbat. Au, conașule. Sufletul iese, sunt lângă casele boierești. Biciul brăzdează carnea, lacrimi de sânge curg. Așa, țigancă împuțită. N-are răbdare sufletul, ajunge între ai mei. Se îmbrățișează, plâng. Slobozi. Sufletul pleacă. E arșiță, drumul curge, stau sub coviltir. Ceaune de cupru avem. Aud strigăte, deschid ochii, am adormit lângă foc. Campement illégal, amende, gens du voyage, zice omul în uniformă în păsăreasca lui.
Cecilia Fofiu
Lumina orbitoare s-a strecurat prin norii vineți puși pe vijelii, scăldând lutul și sicriul cu colb de bronz. Adunarea, de jale, ori orbită sta cu ochii-nchiși și capete plecate. Eu am cercetat și-astfel am văzut-o iar. S-a sculat încet privind roată și blând s-a așezat alături pe-o cruce spartă, cu brațele albe deschise mie. Cerul a-nghițit raza odată cu pumnul de țărână scăpat de preot în groapă. Un trăznet și-o jale hohotită de nori mi-au însoțit iubirea la ea urlând, sicriu-i gol. De-atunci îmi zic ei, Nebunul.
Augustin Bănică
Întotdeauna am avut o slăbiciune pentru trăsăturile exotice. Ah, trăsurile regale, mediteraneene, sunt altceva. Să mai zic de cultura japoneză? Poți să zici, dar nimic nu se compară cu ce fac japonezii, depinde și de gusturi. Aici așa e, mergeau niște gustări. Hai, lasă vrăjeala și spune. Cât face? Hmm, păi oricum e mai mult lemn. Este, dar e placată cu bronz. E pe dracu', că e suflată cu aurul prostului. Și nevastă-mea-i suflată cu muțenie, phahaha. O fi, dar de bronz știe mai multe decât tine.
