Parisul a fost primul loc pe care l-am vizitat după ce românii și-au recâștigat libertatea de a călători, prima "aromă" de parfum occidental după mirosul cenușiu al comunismului.
În iunie 1993, un prieten mi-a trimis "invitația". Trei săptămâni am așteptat pentru viză, stând la coadă în fața Ambasadei Franței. Făcând cu schimbul, cu numere de ordine, cu liste la sfârșit de zi... cum era pe atunci.
Și iată-mă pe aeroportul CDG și apoi în drum spre apartamentul nostru din La Défense.
Privind prin geamurile mașinii, am fost frapat de primele imagini care mi se desfășurau în fața ochilor, unde Parisul arăta mai mult ca un "city" american cu zgârie-nori și arhitectură modernă. Orașul nu semăna deloc cu cel pe care îl aveam în minte din cărți și filme.
Confuzia mea s-a risipit chiar a doua zi, când echipat cu o hartă, un abonament de metrou, două Nikon F-801 și 4 cutii de filme Fuji, mi-am început marea mea aventură în "Orașul luminilor". Căutam Parisul meu etern. Parisul lui Cartier-Bresson, Brassaï și Doisneau.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
