Mitul creativităţii

Secolul XX ar putea fi calificat (mai bine zis, des-calificat) ca secolul colaboraţionismului: indivizi, categorii sociale şi, mai ales, popoare întregi (tocmai pentru că fuseseră încurajate, istoric, să se identifice, să se individueze şi să opeze ca "popoare") s-au văzut, pînă la urmă, silite să "colaboreze" cu nişte puteri totalitare, altfel spus să se rupă în două (sau chiar mai multe) pînă aproape de uitarea de sine, de non-comunicare internă (aşa-numita conştiinţă morală). Îngemănarea, paralelismul istoric dintre "megatrendul" democratizării (în care trebuie cuprinsă şi secularizarea) şi cel al afirmării naţionale (ca "naţiune") s-a dovedit fatal. Ceea ce s-a întîmplat a fost o imensă reeducare a umanului, un profund traumatism.

Din care ce a rezultat? Evident, mai întîi dorinţa de eliberare, apoi, azi, în zilele noastre, eliberarea însăşi. Conflictul (interior) dintre (supra-)putere şi individ (societate) s-a dizolvat. Mai exact: s-a resorbit. În societăţile democratice, nimeni nu mai asupreşte, formal, pe nimeni şi nimeni nu mai este, formal, obligat să asculte în mod absolut de nimeni. Sciziunea caracteristică finalului de modernitate s-a resorbit. Mai întîi prin "slăbirea" postmodernă (Vattimo), continuată, azi, pînă la "dispariţie" (Baudrillard). (În chestiunile sociale, cei mai buni moralişti sînt esteţii, iar cea mai bună critică socială este critica "artistă": aici Rorty are dreptate).

Azi, tot mai mult, puterea nu se mai distinge de indivizi şi de societăţi. După autonomizarea monstruoasă a puterii în modernitate, cuvîntul de ordine, azi, îl reprezintă autoreglementarea: exercităm noi înşine puterea asupra noastră, am preluat puterea pînă aproape de dispariţia statului (atacat şi din alte direcţii), transcendenţei puterii îi succede, azi, totala imanenţă. Ce şmecherie! Ce truc! Ce nouă "viclenie a raţiunii"! Societatea preia rolul statului, statul "dispare" - în noi. Triumf prin dispariţie al economiei politice: facem maxima economie de putere, exercitînd-o noi înşine. Din formală, normarea şi normativizarea societăţilor (altfel spus, uniformizarea şi standardizarea, "masificarea" lor) devin "informale", literal democratice.

În domeniile a ceea ce, pînă mai ieri, se chema "spirit", mitului creaţiei i-a luat locul mitul creativităţii. Cu toţii trebuie să fim creativi, dar nu creatori. Decuplare, deci, a creaţiei de creativitate şi înlocuirea celei dintîi cu cea de-a doua, ca ideal şi ca normă, ca "standard". "Capitalismul imaterial" sau "cognitiv", cum i se mai spune, presupune în primul rînd creativitate şi în ultimul rînd (aproape deloc) creaţie. Creaţie înseamnă (însemna...), implicit, şi a distruge, a nega, a contesta, a înlocui. Creaţia se caracterizează prin raritate şi prin iregularitate. Modernitatea a fost (exagerat) creatoare. Post-post-modernitatea, sau, mai exact, an-epoca actuală exclude creaţia, privită paranoic ca exagerat de "critică", ca prezentînd nepermise reziduuri de negativitate, dar obligă la creativitate, altfel spus la creaţie inclusă: nu mai există Exterior.

Teama şi fuga de ororile şi de nihilismul, de negativitatea distrugătoare care au culminat în secolul XX au fost soluţionate prin resorbirea şi prin pozitivarea negativităţii, funcţionînd ca un şantaj obiectiv.

Creaţiei percepute ca negatoare i se opune azi, paranoic, creativitatea ca nouă formă, informală şi imperceptibilă, de "colaboraţionism": am preluat puterea ca s-o exercităm noi înşine. Ce înseamnă creativitate? A aplica, a improviza, a adapta, a găsi soluţii rapide, deci a completa, a efectua, tocmai, o creaţie imperfectă, incompletă, o non-creaţie, a "crea" în locul creaţiei dar, tocmai, fără a schimba în totalitate, fără a o re-crea. Ni se cere şi vrem noi înşine să fim "creativi", ne place să ne lăudăm cu "creativitatea" noastră tocmai pentru că ne place să facem, democratic, treaba unor puteri compromise istoric. Şi, astfel, societatea se reproduce moale, iar noi, prin "creativitatea" noastră, "colaborăm" non-traumatic şi post-traumatic la propria aservire, una la fel de "moale", preluînd activitatea puterii fără, însă, niciun atribut al puterii. Nu mai colaborăm cu puterea, ci la putere. Facem puterea, dar nu o exercităm. "Socializăm" şi imanentizăm puterea. Puterea e-n toate, în toţi, şi o exercităm, o "facem" "noi înşine", fără a o mai delega. Puterea s-a deplasat, dar a şi slăbit?

Astfel, disoluţia, "slăbirea" sînt percepute ca democratizare. Iar în ciuda accelerării pînă la "punctualizare" şi "simultaneizare" a ciclurilor prin dominaţia pieţei, ritmurile societăţilor, de fapt, scad, se încetinesc, după fatala cursă a modernităţii. Sîntem, cu toţii, în mod implicit, de acord să stăm pe loc sau chiar să regresăm pentru ca nimic să nu ne mai despartă. Epuizaţi istoric, extenuaţi, ne-am oprit şi stăm, ca să ne bucurăm de viaţă.

Căci - şi aici mi se pare a fi cheia, schimbarea de optică - ceea ce putem surprinde ca fenomen negativ trebuie privit "în" pozitiv. Chiar dacă unele "megafenomene" ne pot apărea ca negative, putînd fi regretate, este mai bine, poate, aşa! Mai înţelept! Este poate mai sigur să fim creativi cu toţii decît să ne supunem creaţiilor cîtorva.

Dar ce nouă, încă şi mai invizibilă reeducare a umanului se operează în felul acesta?